Credință versus rațiune?Nicușor Nacu 05.09.2018
”Ortodoxia este o formă de credință care a favorizat stagnarea culturală și socială a individului”. A devenit atât de curentă formula încât aproape nu mai are sens să explici celui care emite acest gen de opinie că raționamentul său este defectuos.
Legătura cu Adevărul suprem
Ordinea dinspre care credința se indică pe sine drept structură interioară depășind și înglobând reperele noastre legate de rațiune și rațional, este determinantă pentru cuprinderea multitudinii de sensuri pe care le duce cu sine omul. Credința se impune gândirii ca dimensiunea care nu admite verificări prin intermediul demersurilor și orientărilor limitate aparținând continentului cunoașterii. Dinspre această imposibilitate de a o defini în termeni dependenți de experiențe subiective, credința se detașează de ansamblul fenomenelor raționalizabile pentru a se indica pe sine reflecției ca vectorul care menține în tensiune un focar interior saturat de o chemare, pe care-l canalizează spre o realitate care depășește raționalul și iraționalul la un loc. De aceea, credința, ca noțiune înglobând o dimensiune care indică lumea adevărului prezentă în această chemare, poate fi reperată numai în raport cu experiența care i-a armonizat sensurile în stări obiective. Nu se poate, în consecință, vorbi despre validitatea fenomenologică a unei așa-zise credințe personale, ca tip de orientare în spațiul credinței ca atare, fără a afecta credința ca stare deplină trimițând spre absolut. Pentru că ori rămânem în spațiul credinței care trimite la Dumnezeul revelației, ori partajăm configurații dintre cele mai diverse, raportate la ideea de credință, care nu presupun nimic din ceea ce este credința în sine. O credință personală legată de Adevărul suprem nu este mai mult decât o dispoziție psihologică spre o stare căreia persoana îi acordă un credit personal, justificat pe baza propriilor sale raționamente transformate în convingeri interioare. Raportându-se constant la „raționamentul său”, la impresia generată de convingerea „că știe”, dinspre o judecată căreia îi acordă infailibilitate, susținătorul credinței personale, invalidă în spațiul consacrat al credinței, se îndepărtează de credința ca întemeiere experiențială fidelă chemării spre un Dumnezeu Care se revelează ca atare.
Răspunsul la chemarea lăuntrică
De aceea, cel care crede total în Adevărul absolut învățat de experiența eclezială, nu are nevoie să și-L explice și nici să-L justifice prin apel la rațiune și la extensiile actuale ale cunoașterii. Credința lui, cuprinzând adeziunea la Acest Adevăr, instaurează globalitatea tuturor sensurile pe care ea, în sine, le presupune într-un efort de întemeiere care nu se mai cere explicat. De aceea, orice acuză adusă celui care aderă plenar, prin credință, la crezul oficial al experienței ecleziale este defectuoasă, izbindu-se de faptul imposibil de contestat, prin mijloacele limitate ale rațiunii, că adeziunea sa este răspunsul la focarul interior saturat de chemare, de care aminteam mai sus, cel care instaurează un nivel de coerență care nu se mai poate exprima decât prin acțiunea totală și inexplicabilă a credinței. Nu există dinspre sensul pe care îl indicăm credinței, decât credința totală angajată în Adevărul ca atare, care nu ne aparține prin reflecție, ci prin revelație. Restul este abatere de la regula care indică reala configurație a credinței.
Eroarea credinței atipice
Nu poate exista și funcționa sub semnul Adevărului decât o credință angajată în spațiul manifestării autentice, care este cel teologal. Orice credință personală, vizualizată în această perspectivă, este un non-sens pentru că nu trimite decât la subiectivități de ordin personal și, nicidecum, la faptul credinței ca răspundere totală la chemarea interioară care are nevoie de totalitate pentru a se repera fără a greși. Credința atipică, întâlnită atât de des la cei care se consideră „credincioși” și „moderni”, voce a celor care condamnă „medievismul” Bisericii, nu conduce nicăieri, pentru că este fondată pe un suport subiectiv și, în consecință, failibil. Ea este expresia multiplicată a unor convingerigenerate de judecăți de valoare, ele însele completive în distanța lor față de adevăr, care confundă credința, ca totalitate, cu opinii atomizate de chiar nesiguranța care le invocă și le aduce la existență. De aceea și criteriile celui care practică o credință atipică – construită pe tipare aparent valorice, transformate în certitudini personale – iau o formă instabilă și distorsionează credința ca atare. Într-un fel, cel care emite cu convingere opinii asociate adevărului, ca și cum între convingerile sale și rostirea evanghelică ar exista o legătură indisociabilă pricepută doar mintea lui, se îndepărtează de orice rigoare posibilă. Confuziile sale sunt generate de false raționamente legate de ideea de credință și experiența eclezială. În măsura în care el nu pricepe ABC-ul creștinismului, însă se instituie în critic al credinței care se întemeiază radical în adevărul creștin, atunci orice dimensiune a criticii sale va fi purtătoarea erorii care vine din necunoașterea spațiului pe care-l critică. Este ca și cum ar încerca să critice Critica rațiunii pure fără să fi parcurs raționamente kantiene care au dus la elaborarea tratatului.
False judecăți de valoare
În realitate, ochiul său critic măsoară discursul teologic al Bisericii în raport cu o cunoaștere aparentă și discreționară a fundamentelor creștine. Invocând știința modernității ca argument, aspirând de manieră dubioasă la autoritatea ei prin a indica false opoziții în credința pe care o critică, el alunecă continuu doar spre el însuși. Pentru el, ideea de Dumnezeu nu mai este văzută prin experiența mistică și profund interioară a Bisericii, ci prin intermediul raționamentelor de ordin personal, care indică ceea ce crede el că trebuie să fie sau să nu fie Dumnezeu. De aceea și complexitatea unor gesturi aparent simple (închinare, metanie, venerarea moaștelor, etc.), de o profunzime care se evidențiază numai în raport cu înțelegerea adâncimii faptului de a crede în absolutul unui Adevăr care se revelează ca Viață în interiorul materialității și experienței curente, este trecută cu vederea și uniformizată în mintea celui care invocă cunoașterea științifică a modernității ca pe o sumă a tuturor progreselor posibile, opunând-o manifestărilor pe care le generează credința ca formă de atașament la Chemarea saturată de sens. Plecând dinspre problematicul raționament că modernitatea ar fi suma absolutului în materie de cunoaștere și comportament, el cere Bisericii să se modernizeze, eludând un aspect esențial: Biserica nu are nevoie de trăire în ritm cu modernitatea pentru a rezista timpului, ci de fidelitate și conformitate cu mesajul Celui care a întemeiat-o. Într-un fel, toți cei care practică o credință autentică – fără a-și pune problema intelectualizării ei, deoarece credința, pentru a fi adevărată, nu are nevoie să fie, în chip necesar, și intelectualizată – sunt, pentru el, minți goale care continuă să creadă fără să gândească. De altfel, judecățile lui de valoare, generate de opinia subiectivă care vede în modernitate suma adevărului, îi direcționează reflecția – continuu dependentă mediatic și cultural – spre construcții care devin în sine un edificiu în care el crede în mod absolut. Acesta este, într-un fel, semnul că noțiunile sale legate de credință plutesc într-un ocean de confuzii din care îi este imposibil să mai iasă. El confundă, în totală necunoștință de cauză, însă vinovat prin încremenirea și viețuirea zilnică în judecăți cărora nu le verifică failibilitatea, adevărul ca atare cu prezumțiile propriei sale minți pe care o consideră ancorată în rațional. De fapt, el nu sesizează că ajunge să obiectiveze și să transforme în norme personale indicații și reflecții care nu-i aparțin, impietând grav asupra unei realități care ține trează funcțiile rațiunii: aceasta din urmă trebuie să-și respecte propriile exigențe.
Orice acuză adusă celui care aderă plenar, prin credință, la crezul oficial al experienței ecleziale este defectuoasă, izbindu-se de faptul imposibil de contestat, prin mijloacele limitate ale rațiunii, că adeziunea sa este răspunsul la focarul interior saturat de chemare. Adevărul ca atare nu ne aparține prin reflecție, ci prin revelație. Restul este abatere de la regula care indică reala configurație a credinței.
”Cel care crede total în Adevărul absolut învățat de experiența eclezială, nu are nevoie să și-L explice și nici să-L justifice prin apel la rațiune; acestuia I s-a descoperit Adevărul în Persoană.”