Devoțiune, ironie și sfințenie Nicușor Nacu 04.10.2016
Dedicat celor care pretind că Biserica nu este decât o adunătură de spălaţi pe creier
Asistăm la instalarea și înțepenirea în cadre mentale a unei forme de incultură spirituală din ce în ce mai în vogă. Generând în buclă raționamente întărite subiectiv până la absurdul unor convingeri din care nu mai iese, practicantul acestui tip de incultură este convins și ține să-și exprime public convingerea – internetul fiindu-i casa de editură – că Biserica ar promova prostia prin manifestările devoționale specifice istoriei ei.
Băşcălia pe seama credinţei
Îndepărtarea reflexivă de cunoașterea teologică pe care o generează spiritualitatea creștină, îndepărtare construită și practicată în mod natural de cel care emite o astfel de opinie – urmare a unei experiențe lipsită de cunoașterea coerentă pe care o presupune credința trăită în spațiul Bisericii – și împietrirea în acest cerc vicios alimentat de mulțumirea de sine, îl determină să afirme cu autoritate că manifestările devoționale practicate de membrii Bisericii ar fi “imagini ale prostiei”. Cu alte cuvinte, pentru că practica devoțională nu se încadrează în propria sa reflecție ruptă de cunoașterea spirituală, atunci ea ar fi inutilă, iar Biserica nu ar face decât să întrețină un pietism naiv la care oamenii participă în mod gregar. Tendința acestui critic de a utiliza o sumă de termeni precum “irațional”, “manipulare” sau “lipsă de discernământ”, termeni care ar caracteriza, potrivit lui, comportamentul celor care se pliază pe practicile tradiționale ale Bisericii, este vizibilă aproape în fiecare frază sub o formă de exprimare sau alta.
Biserica spală creiere?
Pentru el, problema o constituie instituția Bisericii, ale cărei învățături le opune ideii de religie ca atare. Legat de aceasta din urmă, el nu ezită să precizeze, întotdeauna prin raportare la ceea ce presupune pentru el ideea de credință, ori “respectul” pe care i-l acordă, ori faptul că ar fi “spălare de creier”. În fapt, el își reprezintă religia în sens generic, fiindu-i dificil, de altfel, să indice maniera în care o confesiune sau o credință anume se raportează la ideea de Dumnezeu, deoarece în mintea sa Dumnezeu este doar o imagine simbolică. De cele mai multe ori, atunci când aceste observații nu sunt radicale pentru a dizolva ideea de religie, ele sunt emise cu scopul de a păstra totuși o doză de condescendență față de religios. Și o face pentru că va fi surprins că o negație radicală nu poate anula acel “ceva” care ține de ordinea misterului. În pofida acestei condescendențe, mintea sa operează inadmisibile confuzii între religia în sine și faptul de a crede, el văzând în opoziție religia și credința articulată în spațiul eclezial şi fidelă acestuia. Într-un fel, contestând spiritualitatea creștinismului, el crede că va fi ajuns să “cunoască” deja ceea ce presupune profunzimea interioară a convingerilor pe care le experiază, în fapt, sub forma unei vagi religiozități sentimentale. În plus, va pune în evidență că omul sfințește totul prin atitudinile sale, făcându-ne să înțelegem că, de fapt, genul de sfințenie la care se raportează are doar o consonanță de ordin estetic. Însă, cu aceeași vigoare, căreia îi adaugă dinadins o “sămânță” de intelectualism cu rol voit convingător, va explica, fără să argumenteze, că gestul irațional de “a pupa” sfinți și rândurile de kilometri din timpurile pelerinajelor ar fi de o inutilitate care devoalează “prostia Bisericii”. Nu știm dacă-l deranjează, mai întâi, “inestetismul” rândurilor interminabile sau trăirea morală a celor care stau la aceste cozi! Dacă ar fi trăirea lor morală, am constata la el o apropiere față de ceea ce presupune intensitatea vieții Bisericii. De aceea, tindem să constatăm că nevoile sale sunt de ordin estetic și că dezordinea socială creată de evenimentele devoționale îi deranjează spațiul vizual.
Sarcasmul şi necredinţa
Înainte de a analiza acest tip de comportament, nu trebuie eludat un fapt esențial: acest om nu se îndoiește nicio clipă de reflecțiile și coerența etică a demersului său, pentru că el este convins că între atitudinea sa și regulile care ghidează morala (doar sentimental-socială, în ceea ce îl priveşte) poate fi pus semnul egalității.
Așadar, expresii de genul “bătător de mătănii” sau “pupător de moaște”, recent consacrate în spațiul public, au devenit obișnuință, prelungind un tip de sarcasm pueril la adresa creștinismului ortodox. Evitând să iau în dezbatere consecințele morale și socio-teologice ale unui asemenea abordări care discreditează agresiv intimitatea vieții religioase, trebuie observat că aceste expresii sugerează, înainte de toate, raportul mediocru și lipsit de substanță pe care rostitorul lor îl întreține cu spațiul eclezial și cu manifestările tradiționale ale credinței pe care acesta o învață. Acest gen de sarcasm este expresia concretă a distorsionării pe care o suferă imaginea practicantului ortodox atunci când acesta se reperează existențial în raport cu jaloanele pe care le sugerează de la sine devoțiunea.
Suficienţa contestă Adevărul!
S-ar putea obiecta atitudinea gregară a unui astfel de gest și faptul că mulți sunt cei care nu devin îmbunătățiți moral în urma unei atare acțiuni devoționale. Însă cel care critică acest gest nu este interesat, cum aminteam, de transformarea spirituală a acestor “mulți”, deoarece pentru el gestul este retrograd. Acesta este semnul că el, văzând manifestările și gesturile mulțimii, apreciază negativ actul devoțional în sine pentru că pune semnul egalității între devoțiune și manifestările publice. Imaginea publică a acestor manifestări, care agresează ceea ce el consideră că ar trebui să fie “un comportament inteligent”, îl îndeamnă să discrediteze în el însuși fenomenul moaștelor care, în spiritualitatea creștină, trimite la ideea că acțiunea sfințitoare a lui Dumnezeu îmbrățișează creația întreagă. Nu că ar fi crezut vreodată, cu adevărat, că moaștele indică o prezență sacră, ci că, pentru el, manifestarea devoțională a mulțimii față de ele nu ar fi decât expresia lipsei de discernământ rațional. Pe el nu-l interesează dacă aceste oseminte sunt sau nu depozite de sacralitate, ci lipsa de estetică a manifestării mulțimii care nu se încadrează, pentru el, în normele pe care și le-a indicat, pentru sine, ca normale. Altfel spus, ajungând să creadă că poate să discearnă între ceea ce este și ceea ce nu este rațional – credința fiind, pentru cei mai mulți ca el, un act irațional – el decide că moaștele nu sunt decât niște oase și că cei care le venerează sunt iraționali. Într-un fel, el nu vede utilitatea pelerinajelor, sugerând scenarii care ori critică devoțiunea în sine, ori amintesc despre stupizenia ei, ori indică ceea ce, de fapt, ar fi trebuit să facă acei oameni, în loc să “piardă timpul” cu astfel de manifestări. Însă, luând această decizie, el – și toți aidoma lui, fiecare la fel de autoritar – se instituie într-un emițător de opinii care se dorește ascultat. În acest fel, ceea ce era de ordinul sarcasmului se transformă într-o viziune integristă, la fel de periculoasă ca orice tip de fundamentalism care agresează libertatea de conștiință. Pentru că ne confruntăm cu opinii care sugerează, dinspre perspective absolut diferite, ideea că fiecare în parte este transmițător al viziunii corecte. Și atunci, care este viziunea corectă? Cea trâmbițată multiform, sarcastic, până la saturare, pe netosferă și în mass-media atotcunoscătoare, sau cea care rezistă timpului și multitudinii opiniilor, indiferent de critica liber-cugetătoare sau de istoria venirilor și plecărilor cu care este obișnuită lumea ideilor?
Creştinii celebrează Prezenţa!
Ca răspuns la acest gen de sarcasm, trebuie precizat că în comportamentul practicantului, devoțiunea implică un atașament concret și coerent față de o lume invizibilă prezentă în materialitatea imediată. Nu calitatea lui morală are importanță în faptul acestei manifestări, pentru că gestul în sine este practicat și de oameni a căror moralitate nu poate fi pusă la îndoială. Gestul în sine trebuie văzut doar în raport cu ceea ce el presupune: atașamentul la o lume invizibilă. Dacă pentru criticul practicantului acest gest este irațional, pentru practicant el este perfect coerent, deoarece devoțiunea nu este o manifestare care sugerează că acela care o practică nu trăiește un raport direct și concret cu realitatea. Dimpotrivă, dincolo de obiecția privind calitatea îndoielnică a unor practicanți, pentru cei care cred în validitatea gestului pe care-l practică, trebuie înțeles că realitatea este impregnată până la saturare de prezența harului divin, această credință fiind pentru el singura sursă care-i orientează deciziile. Ca ființe umane integrale, înzestrate cu rațiune și simțire, ei știu exact ce fac prin gestul lor. Radical spus, ei sunt creștini care trăiesc certitudinea interioară a Prezenței lui Dumnezeu manifestată în convingerea efectivă că misterul lui Dumnezeu este vizibil și tangibil Acum și Aici. Trebuie specificat că faptul de a crede, de “a avea credință”, este la fel de valid ca orice altă structură a inteligenței. De altfel, există o inteligență a credinței care nu se raportează la canoanele tradiționale care desemnează rațiunea ca pe un investigator analitic al instanțelor materiale. Acest mod de cunoaștere pe care-l numim credință, și care cuprinde în spațiul ei, până la saturare, Viul invizibilului, se lasă ghidat de convingerea mediată de o trăire interioară, la care rațiunea nu are acces, că puterea (dynamis, energia) lui Dumnezeu este un fapt indiscutabil. Or, chiar dinspre această indefectibilitate care-i constituie suportul și esența, această credință se acompaniază în chip firesc de gesturi vizibile. Vom reveni.