Dezbinarea în BisericăNicușor Nacu 16.02.2021
”Suntem noi altfel decât sub umbrela protectoare a Providenței?”
Exercițiul de decriptare a realității – evaluat de manieră reducționistă drept „filosofic” prin chiar ignorarea faptului că filosofia este o elaborată arhitectură a gândirii – trebuie condus printr-o interogare țintită a datelor de care dispunem, și nu dinspre tendința de a da sentimentelor forme absolute.
Subiectivitate și blocaj
Sentimentul este, cert, o realitate de ordin foarte personal, o anumită formă de supraviețuire pe marginea unui sine configurat interior de experiență, însă nu are, neapărat, trup obiectiv. Sentimentul, cel real, întemeiat pe trăiri viguroase, de ordin spiritual, se validează în perspectiva unui creștinism fondat patristic, numai în măsura în care îl facem să locuiască raportul pe care-l întreținem cu lumea creată „bună foarte” de Dumnezeu. Doar convingerea că expresia biblică trimite la un adevăr absolut, fondează a priori calitatea ireductibilă la orice altceva a sentimentele noastre legate de o stare anume.
Mintea ne este agresată de prea mult timp, dinspre dizonanțe ilogice, în contrasens cu datul spiritual al naturii pe care o purtăm. Parte din ele sunt vădit maniheiste atunci când agresiunea vine dinspre anumite opțiuni declarat „creștine”, dinspre surse imposibil de validat în perspectivă evanghelică sau dinspre persoane cu morgă de autorități și cu pregătire paralelă cu ipotezele emise. „Adevărul” legat de experiența pe care o trăim nu iese precis și fără dubiu la iveală Acum. Adevărul este deja o Prezență iar această Prezență este uitată ori de câte ori mintea emite variante explicative ultime cu valoare de „adevăr”.
Lumi religioase imaginare
Un anume tip de creștin contemporan experiază tendința de a-și exprima credința în funcție de dispoziții foarte personale. Prin intervenții ultimative, el își concentrează discursul pe un set minim de idei, receptate ca „revelatoare” în context, conjugate subiectiv cu sume de convingeri diminuate spiritual, majoritatea în contrast față de perspectiva evanghelică și patristică. Or, pentru că refuză să le interogheze validitatea, el încetează să-și vizualizeze cu discernământ construcțiile. În principiu, pentru că nu participă la construirea lor prin asociere cu norma evanghelică receptată în ansamblul propovăduirii hristice, are tendința să se oprească la anumite versete biblice favorabile unei anume opinii, ignorând că rolul oricărei sintagme evanghelice este acela de a susține întregul narativ al textului evanghelic. Nici un cuvânt nu este spus la întâmplare, ci întotdeauna în dinamica absolută a lucrării dumnezeiești de răscumpărare a omului căzut. Extrase din rațiunea întregului, ele sfârșesc prin a acompania inadecvat anumite tipare ideologice, încetând în chiar clipa utilizării lor țintită ideologic să mai servească rațiunii pentru care au fost rostite.
În consecință, pentru că i se pare că informațiile primite din surse total obscure ar „suna” revelator, el operează cu aparențe și face asocieri care dobândesc în ritmul lui interior valoare de adevăr. De aceea devine agresiv până la intoleranță în relația pe care o întreține cu semenii care par să nu-și organizeze reflecția potrivit normelor pe care le-a elaborat el sau grupul căruia îi aparține. Acest proces de interpretare personală îi alimentează de manieră compulsivă subiectivitatea, îndepărtându-l – chiar dacă el crede că-i prezent temeinic în centrul cercului de autenticitate – de dinamica transfiguratoare a Duhului în creație. Această rotire în jurul unui cerc personal fondat pe aparențe de obiectivitate, îl determină să continue să construiască lumi religioase imaginare. Refuzul de a le chestiona obiectivitatea nu-l diferențiază de omul secular, de cel fără Dumnezeu, ba dimpotrivă, mecanismul principial de elaborare a ipotezelor este, paradoxal, același. Raportul pe care îl întreține și unul și celălalt cu suprafața lucrurilor îi înscrie pe o traiectorie care-i determină să funcționeze și să aprecieze mersul lumii prin intermediul cuvintelor din limba de lemn pe care o naște și o întreține subiectivitatea trăită ca „adevăr”.
O formă de nebunie
Este suficientă o parcurgere atentă a șirurilor de intervenții „duhovnicești” sau predici contextuale improvizate pentru a realiza cum arată blocajul pe care-l naște subiectivitatea participării personalizate la experiența eclezială. Este dificil să recunoști în ele viguroasa tradiție omiletică a Bisericii. Las pentru altă ocazie filetismul care virusează Ortodoxia de pretutindeni, pe influensării, voit creștini, care se dau și cu Dumnezeu și, paradoxal, prin agresivitatea limbajului, și cu potrivnicul, invocând pedepse crunte în numele lui Dumnezeu, doar, doar vor prinde în laț și în direcția care corespunde convingerilor lor „nestrămutate” pe cei care-i ascultă. Din nefericire, grupările fondate pe convingeri (stânga, dreapta, centru și alte formule combinatorii) – contorsionate de polemici care le îndepărtează de seninătatea rămânerii ferme în corabia teologică sistematizată liturgic – fragmentează corpul eclezial, împărțind discipolii în făpturi obediente față de cei care le lucrează de manieră confuză și rigidă interioritatea.
Nu-i aceasta, concret, o formă de nebunie care diminuează duhovnicește pe cel care o practică? Hristos însuși o indică prin vocea lui Pavel, care identifica derivele sectare la care conduceau tendințele partizane ale corintenilor, tratându-i, în consecință, cu calificativul de „oameni trupești”. În lupta pentru indicarea „adevărului”, corintenii trăiau diviziunea ca pe o stare de fapt. Unii se considerau mai în „adevăr” decât alții care, la rândul lor, erau mai în „adevăr” decât primii. Cercul vicios al ieșirii din Adevărul Hristos se închidea în fiecare, căci „adevărul” fiecăruia era mai adevărat decât „adevărul” celorlalți. Unii se considerau ai lui Pavel, alții ai lui Apollo, alții ai lui Chefa, fiecare potrivit sentimentelor obiectivate în atitudinile cotidiene ale raportului întreținut cu favoritul. Evident, orice ucenic era convins că favoritul este deținătorul adevărului. Intervenția Apostolului este radicală și corectoare: „Când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteţi oameni trupeşti?” (1 Cor. 3:4). Creștinii Corintului beneficiaseră de o pedagogie progresivă, Pavel însuși lucrând cu atenție la sporirea lor treptată în cunoașterea care conferă o înțelegere nepartizană a trăirii în Hristos (1 Cor. 3:2). Cu toate acestea, majoritatea continua să acționeze de manieră partinică, conform cadrelor rigide ale unui regim de obișnuințe care configurează corpul deciziilor. În consecință, Apostolul neamurilor este nevoit să tragă linie și să le spună că sectarismul lor este „după firea omenească”. În ciuda celor primite și învățate „sunteţi tot trupeşti” – concluzionează Pavel – „câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări...” (1 Cor. 3:3).
Duhul ”bate unde vrea”
Creștinismul este echilibru, rămânere în perspectiva evanghelică și patristică, interogare și meditare a Cuvântului, rigoare și precizie în evaluarea oricărui fenomen social și evitarea ispitei de a elabora poziții cu caracter ultimativ pentru că riscul la care supune o atare atitudine este acela de a cădea în ideologie. Or, pentru că orice ideologie este radical partinică – oricât ar părea de creștină în forma ei exterioară – ea se împotrivește Duhului Sfânt care „bate unde vrea” (In. 3:8). Receptând la lucru în cadrul comunității această perspectivă deloc îmbucurătoare, ne rămâne să constatăm că obișnuința căutării duhovnicilor „îmbunătățiți”, concurența duhovnicească – este maladia care atinge intimitatea sufletească a creștinului ortodox contemporan. Este, oare, vreunul dintre duhovnici mai mult sau mai puțin al lui Hristos? Deținem noi criteriile obiective, absolute, infailibile pentru a-l considera mai îmbunătățit pe unul decât pe altul? Trăirea în Hristosul euharistic al experienței ecleziale ne spune că Nu! Sfântul Pavel identificase această maladie încă din antichitatea creștină, motiv pentru care le indică destinatarilor care-i metoda de prevenție ideală și anume ca : „nimeni să nu se laude cu oameni” (1 Cor. 3:21) căci „Fie Pavel, fie Apollo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele de faţă, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:22-23). Aidoma sfântului, duhovnicul nu „se arată” îmbunătățit și nu poate fi indicat de alții, de manieră absolută, ca purtătorul acestei calități duhovnicești artifical supralicitată, ci „este arătat” ca atare, descoperit de Dumnezeu în faptul unității de Duh a experienței ecleziale. Dacă experiența creștinului nu se derulează înăuntrul acestei experiențe, atunci raportul lui cu unitatea este considerabil știrbit.
Sub umbrela Providenței
Pentru că-i ultimativ și are convingerea deținerii adevărului, sectarismul ideologic este, în fapt, potrivnic Providenței. Suntem noi altfel decât sub umbrela protectoare a Providenței? Convingerea mea creștină este că nu! Providența lui Dumnezeu îmi ajunge, oriunde m-aș afla! De-aici începe discuția despre cum ar trebuie să arate raportul pe care-l întreținem cu creștinismul Părinților.