Mintea prinsă în propria capcană. Harta minții subiective (II) Nicușor Nacu 29.05.2019
Călătoria conștientă a minții evidențiază imaginea unei umanități prinsă în capcana reflecțiilor lipsite de rigoarea, deopotrivă spirituală și epistemică, pe care o fondează doar atenția față de semnele din conștiință.
Împotriva logicii naturale
În contradicție cu această perspectivă, mintea modernității – distanțată voit de orice perspectivă spirituală – construiește și impune certitudini întemeiate pe aparențe generate de intuiții subiective, pe care, ulterior, logica naturală, în ciuda inadvertențelor pe care le reperează constatându-le miezul defectuos, nu le mai poate deconstrui. Să nu înțelegem că nu ar putea s-o facă, ci că procesul social de activare a acestui gen de creație se impune până în momentul în care devine normă acompaniată de un întreg ansamblu de impuneri. Acest tip de normă definește în funcție de ceea ce corespunde gusturilor sale subiective, admite și reține doar ceea ce i se pare valabil și eludează agresiv orice raționament care i-ar invalida discursul. Noul model se împotrivește, prin mijloace coercitive, create de el însuși, oricărei reflecții care-i deranjează confortul speculativ. În experiența cotidiană a minții care-l configurează se derulează un proces straniu: cu cât i se întărește sentimentul de autoritate reflexivă, întemeiată pe subiectivismul aparenței și convingerea că observațiile sale sunt raționale, cu atât devine mai imposibil de combătut inerția care se instalează în această nouă perspectivă. De altfel, se poate verifica chiar în experiența imediată în ce măsură gândirea comună înclină, preponderent, spre tendințe și contradicții care construiesc alternative menite să funcționeze – până la consacrare – sub semnul unei autorități incapabilă să existe altfel decât prin impunere. Autocenzurarea, ca model conform cu noile tipologii panseiste, a devenit actualmente normă comportamentală. Sunt excluse, deopotrivă, în această recentă modelizare a realității, interogarea conștiinței și verificarea obiectivității certitudinilor de tip ideologic, constructe care cuprind ansamblul social ca o pânză de păianjen. Dinspre această viziune cu aparențe de progres nemaiîntâlnit în istoria umanității, este boicotat orice dialog care deconstruiește sau pune sub semnul întrebării, fie și numai prin reflecții de bun simț, noile certitudini. Libertatea de expresie este ea însăși scenarizată și condiționată până la conformitate cu regulile care gerează modelul impus. Sunt, evident, excluse asceza intelectuală, însingurarea contemplativă a minții, ca metode de cuprindere, de încopciere reflexivă a semnelor înscrise în conștiință, pentru a se practica panseul liber, fluiditatea semantic a genurilor, totul în raport doar cu o problematică libertate creatoare, văzută ca metodă unică și sigură pentru regândirea non-discriminatorie a umanului. Preocuparea, singura de altfel care interesează, este reconfigurarea umanității în raport cu libera expresie cenzurată doar de propriul ei avânt.
Dispoziția minții coerente
În fapt, oricine parcurge drumul cunoașterii printre semnele active din conștiință, receptându-le semnificațiile prin cuprindere reflexivă, rămâne surprins să constate că ansamblul acestei rețele care configurează interioritatea este mediat de subtila ei dispoziție de a fi în opoziție constantă față de tendințele centrifuge din spațiul naturii. Această dispoziție specifică, în disonanță cu imboldurile lipsite de substanță spirituală, inspiră mintea să ia decizii coerente. Receptarea conștientă a conținutului ei revelează căutătorului măsura potrivit căreia raportul cu tendințele dispersive, liber doar în aparență, coincide, în fapt, cu uitarea întemeierii profunde a naturii. Evident, nu este vorba despre închiderea într-o perspectivă de tip fatalist, ci despre constatarea refuzului ființei umane de a împlini potențialul spiritual pe care-l poartă în sine și a face, paradoxal, contrariul, în sensul indicat de expresia paulină: „nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani 7, 19 ). Aceeași convingere a minții care și-a înțeles contradicțiile o indica Ovidius, în „Metamorfoze”, prin vocea Medeei: Video meliora proboque sed deteriora sequor. [„văd calea cea bună și o accept, dar o urmez pe cea rea”]
„Noua lume corectă”
Prin intermediul minții, natura se rătăcește în labirinturile propriilor ei creații, pentru că tinde să creeze din impresii o lume căreia îi acordă statut de realitate. Și totuși, voința deține resursele necesare pentru a înclina către partea care se opune naturii și de aceea, ca suport al acțiunii, susține ofensiv deciziile care au ca scop îmbunătățirea interioară. Drama omului începe când această dimensiune nou construită se constituie ca opoziție față de potențialul spiritual al naturii. Opunându-se lumii adevărate – adică potențialului real indicat de semnele din conștiință –, realitatea nou creată se instalează prin tendința continuă de a se valida și impune în mintea care se autocenzurează, indifferent de mijloace utilizate și de consecințe. Aceasta este „noua lume corectă”.