Sinceritatea inimiiNicușor Nacu 21.02.2020
„Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte” (Mc. 9 :37).
Adult în devenire, copilul este ființă deplină, susținut interior de potențialitățile ființei. Pentru că lumea lui este concentrare de esențial, copilului îi reține atenția doar ceea ce-i atinge interioritatea, adică adevărul cuprins în condiția lui absolută, nealterată de judecăți de valoare. Incapabil să agrege cuvintele în judecăți absolute, copilul nu experiază ca adevăr conceptual ceea ce receptează, ci ca evidență trăită nemijlocit. Pentru că el nu cunoaște și nu participă încă la experiența lumii, la acumulările ei conceptuale, copilul interiorizează în chip natural lumea, trăind-o ca revelație a iubirii dumnezeiești. Într-un fel, copilul experiază esențialul.
Lumea, prilej de bucurie
În fapt, lumea este deschiderea lui Dumnezeu către om, revelație absolută a unei iubiri care se dă spre cunoaștere și uimire, motiv pentru care copilul nu judecă manifestarea lumii în el ca pe un altceva exterior, ci și-o însușește sub chipul bucuriei, ca dar infinit interiorizabil. Aceasta este lumea, de fapt, ca dar de viață și pricină de uimire revelatoare a Prezenței și în acest sens invocă Hristos interioritatea nealterată a copilului drept condiție a primirii lui Dumnezeu în inima adultului. Raportându-se la copil ca paradigmă care trăiește lumea fără judecată, cuprinzând-o interior ca expresiea darului, Hristos invocă dimensiunea ontologică a copilului drept condiției a primirii și rămânerii Lui în inimă.
Copilul nu a fost atins încă de judecățile care triază și reconfigurează lumea în structuri și concepte, prin exerciții care îndepărtează mintea de receptarea spirituală a lumii. Interiorizată ca lumină, sub forma uimirii – și nu întâmplător, în limba română, cuvântul lume vine din cuvântul latin lumen (lumină) – structura spirituală a lumii este încă prezentă în el. Într-un fel, între mintea lui și configurațiile lumii supuse judecății este o distanță naturală înăuntrul căreia toate se centrează în inocență. În măsura în care copilul nu este încă intim cu noțiuni implicând judecăți de valoare, în el este prezentă doar Lumea in datul ei originar, ca lumină și potențialitate de sensuri. În lumea lui, intimitatea cu Dumnezeu este stare activă, mediu care cuprinde potențial raportările lui ulterioare la bine. Fracturarea acestei stări începe odată cu primele gânduri și judecăți de valoare. În limbajul comun, dispoziția unei interiorități egală cu sine în proximitatea Prezenței, indefinibilă și inepuizabilă în consecințe, coincide cu sinceritatea inimii, adică cu primirea, fără judecată – ca dar – a ceea ce există sub forma adevărului. Ea este aspectul esențial al unei vieți, motiv pentru care orice raționament sau figură de stil pălește în fața absolutului pe care-l oferă inimii.
Prezența care locuiește în inimă
Adultul care a înțeles că esența idealului creștin înseamnă tindere spre starea identică cu nevinovăția originară a copilului, primește ordinea canonică eclezială, configurată etic dinspre intimitatea cu Revelația, fără să-i judece primirea prin intermediul criticilor alternante ale lumii. Pe această ordine se fondează căutarea în Dumnezeu și tot ea creează condițiile primirii în inimă, prin deschidere totală spre adevărul care vine din relația cu Logosul. Omul timpului actual, ca și omul din toate timpurile, dacă-L primește pe Dumnezeu și pe celălalt în inimă fără a emite judecăți configurate de superficialitatea unei percepții îngroșate de părerea de sine, dacă-l primește așa cum o face un copil, în sensul că intimitatea lui este structurată de uimire și nu de îndoieli, interogări inutile sau estetici de ordin semantic, trăiește deja într-un spațiu spiritual dilatat și amprentat cu sens. Toate celelalte artificii le percepe ca inutile. Primirea celuilalt se face fără judecată, dinspre conștiința că judecata ultimă aparține unei Instanțe ale cărei criterii nu le vom putea intui niciodată în expresia lor ultimă. Cel care nu clevetește cu pretențiozitate în inima lui, care nu-l critică pe celălalt în sensul că viața sau stilul acestuia nu se asamblează procustian în propriile sale criterii de evaluare a lumii și a adevărului, pășește deja pe un drum diferit. Într-un fel, el exprimă în atitudinea primirii celuilalt, Adevărul însuși, făcând-o printr-o judecată care nu se pliază altui criteriu decât cel al putinței de a rămâne fidel Prezenței care-l locuiește. Dacă ansamblul cuvintelor sale sunt pline de căutarea în Dumnezeu, dacă sunt fidele rămânerii în Da și Nu, ca singure repere valide în ordinea morală, atunci ele construiesc în inimă lumea lui Dumnezeu, indiferent de locul pe care acestea îl ocupă pe scara exprimării de la simplu la complex.
Împărăția copiilor
Căci spune, din nou, Hristos, pentru a lămuri : „Cel ce nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea” (Mc. 10 :15). Pentru cei prea obișnuiți cu aceste cuvinte, alterați în interioritatea minții de o cuprindere unilaterală și suficientă, sensul lor radical plutește într-un soi de cunoaștere care, aparent, nu ar mai avea nevoie de lămuriri suplimentare. Și totuși, Hristos atrage atenția că lumea pe care o invocă se fondează pe inocență, iar în acest caz împărăția „se ia prin asalt” (Mt. 11 :12 ; Lc. 16 :16), adică printr-un apel conștient la toate mijloacele ființei noastre. Pe parcursul acestui exercițiu existențial de amploare, cuvintele, estetica cuprinderii realității sau exprimarea sunt doar o parte a arsenalului, util doar în principiu, într-o lume desfigurată de anomie. Importantă, fără a fi vitală, utilizarea lor implică totuși o revenire absolută la inima copilului care nu a învățat încă să judece dinspre fracturări semantice introduse pe furiș de experiența anomică, care trăiește într-o complexă simplitate starea de imponderabilitate vecină cu îndumnezeirea. Însă, nu cuvintele sau asamblarea lor sunt problematice în mintea care tinde să atingă inocența copilului, ci gândurile care se atașează de cuvinte, pentru a construi, apoi, fraze simple sau complexe. Îmi este aproape imposibil să-mi imaginez câtă greutate poate fi în inima unei ființe care a trecut prin viață, care și-a făcut idoli – indiferent de natura lor – și receptează un mesaj doar cu o anume frecvență sufletească și intelectuală. Nu afirm că acestui om i-ar fi imposibil să refacă drumul spre inima copilului care n-a fost atins de judecăți critice, adică să regăsească în el însuși lumea pe care o presupune această inimă. Și nici nu afirm că ar fi cunoașterea cea care creează acest impas. Eliberat de convingerile care se agață de resorturile raționamentelor sale, ar putea înainta atât în cunoaștere, cât și în inocența copilului, pentru că cele două nu sunt incompatibile. Personal, cred că obiceiurile acestui om, infuzându-i raționamentele, sfârșesc prin a decide pentru el, dându-i sentimentul că trăiește în spațiul unei rigori pe care o percepe ca lucidă și pe care o susține prin raționamente care nu încetează să se susțină subiectiv unul pe altul. Argumentația lui se transformă într-o suprapunere de raționamente, prezumtiv obiective, până la instalarea blocajului. Și atunci, chiar când este vorba despre Dumnezeu, despre receptarea aproapelui sau opinii care ating etica, el se situează ori „critic” ori „la mijloc”, convins că, dincolo de toate, judecata lui se fondează într-o logică infailibilă. El „știe”, continuă să persevereze în această „știință” și face toate eforturile să imprime această convingere, foarte personală de altfel, și celorlalți.
Evitarea fracturii interioare
Bucuria primirii adevărului în inimă este un dar. Ca orice dar, pentru a rămâne în adevăr, trebuie să fie lucrător. Darul împărtășit transformă pe cel care ascultă Cuvântul dinăuntrul lui. Nu privești la înălțimea celui care-l rostește, nu aștepți să fii confirmat în ascultarea lui de nimeni altcineva decât de Cuvântul din inimă și cei care-i sunt fideli. Această fidelitate o resimți imediat, ca pe un fel de stare identică imponderabilității, o stare căreia îi lipsește prețiozitatea. Aidoma copilului, care trăiește într-o lume a pre-gândului, a potențialităților în bine, în omul care interiorizează darul, gândurile rămân suspendate în relativ. Pentru el, importantă este înaintarea în Dumnezeu, nu stilul și nici estetica gândurilor. În lumea copilului nu a apărut încă fractura interioară, indusă de judecăți exterioare, cea care invadează și deteriorează interioritatea. Fractura apare abia atunci când lumea lui devine permeabilă judecăților exterioare.
Cel care nu-L lasă pe Dumnezeu să lucreze în inimă, trece peste Cuvânt și merge acolo unde crede că El pare mai așezat, mai luminos, mai puternic, uitând printr-o disimulată ignoranță vinovată a inimii că El, Cuvântul, este prezent peste tot și, mai ales, în orice voință care dorește să-L împărtășească. Când un om vorbește altuia despre Dumnezeu pe limba inimii lui și, mai ales, dinspre mintea care trăiește în armonie cu inima, atunci nu mai are ce căuta contradicția în minte și nici refuzul de a asculta cuvinte care-L transmit pe Dumnezeu.
Între simplu și complex
Refuzul de a asculta provoacă în inimă o stare care trebuie interogată. Trecerea cu vederea pe lângă Cuvânt, doar pentru faptul că n-a fost spus pe limba care convinge unui anume tip de înțelegere, generează o stare problematică. Dacă am vorbi despre Dumnezeu și valorile morale doar pe limba care convine obișnuinței, atunci multe tratate teologice ale Sfântului Grigorie de Nyssa și ale Sfântului Maxim Mărturisitorul (iertată-mi fie îndrăzneala) ar trebui încuiate în sertare, ca rarități ale unei limbi imposibil de înțeles. Pentru că, trebuie să recunoaștem, foarte puțini au acces cu adevărat la complexitatea limbajului lor. Însă, asta nu-i face mai puțin clari dinspre această complexitate receptată ca greu de înțeles. Claritatea merge întotdeauna de la foarte simplu la foarte complex, cu condiția de a urmări raționamentele care vorbesc despre Adevăr.
În acest caz, nici complexitatea și nici simplitatea nu sunt cele care prilejuiesc sinceritatea inimii. Sinceritatea se modelează ca urmare a voinței de a înainta, sub aripa proniatoare a Duhului, dincolo de ele, peste toate cele construite de judecățile minții impermeabile la Adevăr. Și simplitatea și complexitatea se pot transforma în idoli atunci când nu le luăm ca pe ceea ce sunt, ci le așezăm pe un piedestal pe care nici una, nici alta nu-l merită. Dacă există complexitate în simplitate și simplitate în complexitate, sinceritatea inimii este conversația minții cu Hristos și nu are de-a face cu ele. Și uneia și alteia, le este structură interioară atunci când le practicăm în Hristos. Iar când este practicată, sinceritatea este vizibilă în toate cele ale noastre, fapte sau cuvinte.