Tirania opționaluluiNicușor Nacu 21.11.2017
Indiferent de gesturile ei, Biserica agresează prin simpla prezență pe cei care nu au de-a face cu ea.
Propovăduitorii atei ai unui umanism indefinit și agresiv indică spațiului teologic, prin intermediul glasului lipsit de identitate al vocilor care nu exprimă propriile idei, cam care ar trebui să fie atitudinea Bisericii. Atunci când Biserica vine cu inițiative coerente cu mesajul ei, dar care nu corespund dezideratelor acestui spațiu ideologic, tot aceștia, prin vocea mulțimii, vor fi primii care vor afirma că Biserica invadează inoportun neutralitatea morală și religioasă a spațiului public. Indiferent de gesturile ei, Biserica agresează prin simpla prezență pe cei care nu au de-a face cu ea. Într-o societate în care existența se construiește prin libertatea fiecăruia de a exista așa cum crede de cuviință, fără a impune opțiunea sa celuilalt, dacă Biserica își expune opțiunea existențială, în numele libertății ei de conștiință, această libertate este agresată.
Invazia gândirii alternative
În mentalul colectiv, toate opțiunile societății sunt legitime, indiferent de raportarea pe care ele o au față de morală de ordin religios. De aceea spațiul mass-media este plin până la saturare de prezența acestor opțiuni care, de fapt, indică în ce măsură ele, printr-un efect de invazie, au fost decise ca singurele valide. Totuși, când Biserica își expune opiniile sau convingerile legate de viziunea ei despre existență, în perspectiva libertății de a se exprima ca oricine altcineva, acest spațiu ideologic, invadat de opțiuni, care se vor fi transformat în idei formatoare, decide că Biserica nu poate vorbi și se face auzită pentru că se calcă principiul de neutralitate. Totuși, caracterul lor voit formator mai este, el, neutru atunci când este rostit în mod constant până la saturare? Apoi, audiția intens mediatizată a ideologiilor diverse, în principiu opționale, însă realizată printr-un proces repetitiv de-a lungul unei zile, ani la rând, nu încalcă principiul de neutralitate care regizează spațiul public, inducând convingerea, falsă de altfel, că valabil este doar discursul său? Ce facem cu celelalte dimensiuni ale existenței care presupun alte tipuri de convingeri, printre care și cea a Bisericii ? De ce spațiul public este invadat în mod constant doar de gândirea alternativă, ca expresie a obedienței față de un multiculturalism interpretabil, printr-un proces de autolegitimare pe care nimeni nu l-a confirmat de manieră coerentă? Această invazie a opțiunilor nu devine ea însăși problematică atunci când, de manieră evidentă, tinde să se instaleze ca legitimă?
Fără dreptul la opinie?
Opțiunile existențiale și etice ale Bisericii sunt la fel de legitime și autorizate să se exprime, așa cum o face orice altă dimensiune care populează spațiul public. Și totuși, evidența este alta: Bisericii îi este negat mesajul etic înăuntrul unui spațiu public unde opțiunile se impun ca formatoare. Este suficient să privim programele de televiziune pentru a înțelege că toate celelalte opțiuni s-au autoinstalat ca legitime, având dreptul la exprimare, însă că discursul Bisericii este ținut la distanță și criticat cu cea mai mică ocazie. În această practică este invocat principiul de neutralitate față de opțiunea religioasă, uitându-se, totuși, că neutralitatea se aplică oricărei alte realități. Într-o societate diversă înăuntrul căreia oamenii trăiesc partajând principii de viață diferite, fiecare se regăsește, cumva, într-un discurs. Atunci, întrebarea legitimă este următoarea: de ce oare cei care se regăsesc în discursul Bisericii nu pot avea parte, în spațiul de exprimare public, de același statut de care au parte cei care audiază până la adulare toate celelalte opțiuni? Este alegerea lor, în ansamblul divers al existenței, mai puțin importantă decât a celorlalți? Și dacă ar fi așa, care ar fi criteriul care ar putea confirma această ipoteză? Până la construirea unui argument în favoarea acestui criteriu care funcționează de manieră impusă, nu putem decât să constatăm o evidență: în spațiul public opțiunile care se construiesc dinspre religios sunt îngrădite prin toate mijloacele.
Fără religie și fără morală?
Care este procesul care a generat acest exclusivism atât de evident în actualitatea modernă ? De ce dimensiunea formatoare de ordin religios, în speță creștin, nu face parte din subiectele zilei, așa cum fac parte alte și alte subiecte, bine știind că o parte a populației aderă la opțiunea de ordin spiritual? Prin alegerea circumspectă doar a unui singur mănunchi de opțiuni, transformate, paradoxal, din alternative, în direcții unice, nu este invadat, oare, spațiul atât de invocat al neutralității? Repetându-se atât de mult doar aceste direcții unice, nu încearcă cineva să ne convingă că ele sunt singurele valabile și atunci ideea oricărei posibile neutralități cade de la sine? Nu sunt, de facto, excluși ceilalți membri ai societății, adepți ai opțiunii creștine, în numele unui multiculturalism care pervertește chiar principiile de funcționare ale spațiului social? Mergând mai departe, nu se încearcă, de manieră vizibilă, o diminuare programată a oricărui mesaj a cărui opțiune este conformă cu morala, în favoarea altor mesaje distanțate deja de orice viziune etică?
Martori ai unei atitudini programate
Creștinismul ortodox este o piedică concretă în fața oricărei minimizări morale și, pentru că este resimțit ca atare, eforturile care se fac împotriva lui sunt consistente. Pentru că ține de natura lui să nu poată fi alterat, atunci trebuie găsite mijloacele pentru a i se slăbi autoritatea morală. Or, cine face acest gest, multiplicat în direcții, fiecare la fel de agresivă, știe în sinea lui care este conținutul acestei autorități. Printr-un soi de întoarcere naturală la primitivismul limbajului, pentru a putea fi atinse corzi sensibile care relevă stupizenia cea mai de jos a naturii umane, aceste voci inițiază experimente de tot felul pentru a-și atinge scopul. Cu cât rezistența spirituală a Bisericii se evidențiază printr-o forță care scapă oricărei definiții, pentru că ființial este capabilă să suporte orice atac venind dinspre gândirea relativă, cu atât mai mult goana după argumente perverse este și mai vizibilă. Sloganul răsuflat „spitale, nu catedrale”, care continuă să structureze la niveluri profunde monotonia discursului public, spune enorm despre natura, vocile, interpreții și coordonatorii agresivității. Este vorba despre o întreagă ierarhie a voinței de a impune un model de excludere. Nu există discurs coerent, ci doar un proiect care se modelează în funcție de context. Conținutul discursului este mediocru, însă își modelează cuvintele în speranța de a genera consistență în minți deja sărace în criterii. De aceea sloganul – indiferent de cine l-o fi inventat – nu-i reprezintă decât pe cei care și l-au asumat nonreflexiv, rostindu-l dinspre o mediocră reprezentare a unei realități imaginată de minți obișnuite cu arta distrugerii. De ce nu-i reprezintă decât pe ei? Pentru că nefiind capabili să distrugă certitudini profunde, generate de ancorarea într-un creștinism suspendat într-un realism care metamorfozează conștiința istorică, un slogan, fie el și agresiv, va sfârși prin a fi înlocuit cu un altul. Arta înlocuirii este argumentul celui care-și caută autoritatea cu orice preț. Și atunci apelul acestui pseudo-discurs pervertit și ilogic în incultura esențială care îl caracterizează, merge către folosirea sintagmelor răsuflate care au făcut întotdeauna deliciul folclorului mediocru suburban: pupători de moaște, îndoctrinare, etc.
Cine vorbește?
În principiu, orice atac – de cele mai multe orice concertat – împotriva Bisericii se concentrează cu precizie asupra imaginii pe care o are despre Biserică o anumită componentă a societății. În proporție covârșitoare, membrii acestei facțiuni au o relație nulă cu Biserica, iar impresiile lor despre ea se transformă într-un simulacru de discurs infailibil care țintește cu autoritate agresivă spre toate problemele imaginare sau reale ale Bisericii. Mai mult, această componentă nu acționează și nu poate acționa concertat dinspre ea însăși pentru că imaginea ei despre Biserică nu este, de fapt, niciodată precisă. Ea își distribuie poziția și o consemnează în răbufniri personale vagi, de-a lungul căror opinentul discută dinspre autoritatea convingerilor sale fără suport. Aceste „convingeri” legate de ceea ce crede el că ar fi conținutul unei situații date sunt aduse în discuție cu ocazii de cele mai multe ori întâmplătoare. De fapt, nici nu este vorba despre o problemă anume, ci de un „corpus” de probleme adunate de-a lungul unei experiențe de neparticipare totală la viața Bisericii, însoțit de indefectabila voință de a-și da, totuși, autoritar cu părerea. Pentru că această voință trebuie să se manifeste – și, în plus, pentru că mediul de manifestare personal nu oferă suficiente satisfacții – temele „fundamentale” rămase pe masa de lucru a activiștilor de profesie împotriva Bisericii ies la iveală pentru a face, într-o instantaneitate mult așteptată, deliciul frustrărilor latente. Nu este necesară o analiză psihosocială extrem de subtilă pentru a constata că punerea în concert a temelor recurente ale reflecției antiecleziale militant atee este un demers constant în societate. Indiferent de toate semnele pe care Biserica le va da pentru a indica verticalitatea constantă a acțiunilor sale, acestea vor fi recuperate pervers împotriva lor însele și abuziv interpretate până la absurd.
Discursul minimalizator, oportun întors împotriva tuturor acțiunilor verticale ale Bisericii, nu este o invenție a modernității, ci o reluare a temelor clasice, dintre care locul fruntaș îl ocupă anticlericalismul agresiv. Cu atât mai mult atunci când frustrarea populară ajunge la apogeul neputințelor sale profunde, deci pregătită să rostească sloganele care i se propun! Temele fundamentale sunt scoase la vedere și (re)propuse cu această ocazie – prin toate mijloacele – iar insensibilitatea aproape atee sau cel mult superstițioasă neobișnuită cu reflecții de ordin spiritual, va vizualiza și cuprinde drept inacceptabilă orice referință de ordin religios. De fapt, această insensibilitate este funciar incapabilă să nu perceapă altfel decât ca pe o agresiune personală orice semn al realismului spiritual al Bisericii.
Ce veți pune în locul lui Dumnezeu?
Problematică este chiar atitudinea agresivă față de educația religioasă din școală. Percepută sub numele atât de fals întrebuințatului cuvânt „îndoctrinare”, însoțit de semenul lui „radicalism”, ideea de educație religioasă își face loc de interpretare plecând dinspre opiniile cele mai diverse legate de sentimentul pe care fiecare îl are în legătură cu religia. Nimeni nu mai constată că golul ideii de Dumnezeu, construit cu migală de (și în) mintea celor care fac eforturi disperate să-L alunge din spațiul gândirii, produce efecte de o nocivitate spirituală și intelectuală bulversantă. Libertatea de a spune ce-i bine și ce-i rău în legătură cu educația religioasă creează goluri de identitate spirituală atât de grave încât sub forma unei libertăți de a gândi „potrivit voii proprii” se ascund maladii ale spiritului legat de materialitatea care-l deformează până la sluțire. Efectele golului se vor intelectuale, însă sunt copleșite de stăruința prezentă în neputința de a ști ce echivalent să pui în loc. Mintea care crede că știe tot se întunecă dinspre diseminarea cu iraționalul cu care se autoflagelează. Și astfel, educația care exclude componenta religioasă din formație duce, treptat, către golirea minții de stările esențiale pe care le-ar fi putut avea prin dobândirea unei minime culturi religioase. Căci o societate secularizată în sensul dispariției totale a educației religioase – am cunoscut ani întregi societatea franceză și învățământul ei opus educației religioase, unicat, de altfel, în Europa – creează un analfabetism religios, o incultură religioasă care produce, la rându-i, un fanatism antireligios și o aroganță antireligioasă globală inimaginabilă. Voința oarbă a afirmării unui umanism – indefinit, de altfel –, este atât de puternică, încât, fără a explicita convingător ce presupune în sine acest umanism, se preferă alungarea brutală a oricărei tendințe sau idee de educație religioasă.
Cuvintele care nu vor trece
Mulți vor ca Biserica să-și „schimbe”viziunea spirituală în raport cu opțiunile lor existențiale. Departe de a fi geniale, ideile care cer „schimbarea” sunt, deopotrivă, vagi și subiectiv dependente de informația problematică și direcționată a unui tip de mass-media. Această eroare esențială oferă mediocrității oportunitatea de a se manifesta sub forme aparent valide. Absurdul acestei idei care cere Bisericii „schimbarea” și care rimează în fapt cu „adaptarea”, stă în faptul că nu se înțelege că expresiile umane ale Bisericii sunt în mod absolut dependente de ființa ei imuabilă. Principiile Bisericii constituie paradigma care trebuie urmată de orice societate care voiește să-și configureze de manieră perenă comportamentul.
Ce facem cu celelalte dimensiuni ale existenței care presupun alte tipuri de convingeri, printre care și cea a Bisericii ? De ce spațiul public este invadat în mod constant doar de gândirea alternativă, ca expresie a obedienței față de un multiculturalism interpretabil? De ce această invazie a opțiunilor tinde să se instaleze ca legitimă?
Nimeni nu mai constată că golul ideii de Dumnezeu, construit cu migală de (și în) mintea celor care fac eforturi disperate să-L alunge din spațiul gândirii, produce efecte de o nocivitate spirituală și intelectuală bulversantă. Libertatea de a spune ce-i bine și ce-i rău în legătură cu educația religioasă creează goluri de identitate spirituală atât de grave încât sub forma unei libertăți de a gândi „potrivit voii proprii” se ascund maladii ale spiritului legat de materialitatea care-l deformează până la sluțire.