Care dintre noi e mai liber? Libertatea rugăciunii și rugăciunea în libertateFlorina Steliana Vasilescu 15.01.2019
Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine pragul dintre ani scoate întotdeauna la lumină subțirimi de gând și crâmpeie de întâmplări care au rămas să se întoarcă cumva, la momentul potrivit, aducând cu ele frânturi de lumină ascunse sub obrocul obișnuinței, al mult prea firescului sau, poate, al neatenției…
”În temniță am fost și nu m-ați cercetat!”
Cred cu certitudine că Biserica - atât cea vie cât și instituția în sine, are încă multe fațete prea puțin cercetate și doar accidental cunoscute. Curiozitatea ne îndeamnă mai des spre lucruri banale și mult mai la îndemână decât spre adevăruri dureroase cum ar fi suferințele celor din închisori, de exemplu. Deși realitățile acestea ne aparțin tuturor și fiecăruia în parte, în egală măsură, am obișnuit să le tratăm mai degrabă cu nepăsare și o detașată îngăduință: ”Fiecare cu ale lui, o fi făcut ceva să merite, nu-i așa? ”…Și totuși, poate ar trebui să ne amintim mai des cuvintele Mântuitorului ….” Flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; Străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat.”( Matei 25.42, 43)
Am vizitat recent penitenciarul pentru femei de la Târgșor, județul Prahova. Am plecat la drum propunându-mi să nu iau în calcul motivele pentru care acestea se află în regim de detenție. Dumnezeu le știe pe toate! Și tot El știe ce adâncuri și întorsături scoate la lumină acest timp al privării de libertate. Minunile și metamorfozele petrecute în spațiul acela și - mai ales în sufletele celor care le trăiesc, ar putea deschide un capitol amplu și plin de pilduitoare învățăminte! Așa că vă rog s-o faceți și voi: să nu le judecați!
Cu ochii în lacrimi și genunchii plecați
Am avut, așadar, șansa de a participa la o slujbă de duminică în acest spațiu cu totul aparte – biserica din închisoare… Porțile se deschid și se închid în urma noastră, aducând cu ele sentimentul pătrunderii într-o lume din ce în ce mai restrânsă și mai izolată. Începe să se creioneze o vagă și aparte stânjeneală - și aproape că pricepi de ce se spune că Libertatea, dar de la Dumnezeu fiind, capătă cu adevărat valoare doar când o pierzi….
Biserica – primitoare, caldă și cu multe rosturi la vedere (pentru că aici numai preotul intră în altar), se umple încet - încet. Sosesc într-o anumită ordine, de la regim deschis până la cel de maximă siguranță. Doamnele – cu acest apelativ li se adresează părintele surorilor noastre întru Hristos - pe măsură ce vin, se îmbrățișează și își dăruiesc zâmbete, încurajări (aflam mai târziu că au fost cazuri când mama și fiica se întâlneau, venind din locuri diferite de detenție). Spațiul acesta pare să le dăruiască un soi de libertate. Închinăciunile la icoane capătă aspectul unor regăsiri mult așteptate, cu ochi în lacrimi și genunchi plecați. Nu știu de ce mi se par mai vii, mai sincere, mai adevărate decât politicoasele și studiatele noastre cuvenite plecăciuni, făcute parcă cu gândul la conformitate și aprecierile co-enoriașilor…
Cântarea devenită respirație
Așezate cu rânduială, cele aproape o sută de suflete par să se bucure de libertatea de a fi împreună, prin gesturi mici, mai mult sau mai puțin timid reținute, de strângere a mâinilor, ca într-un ritual al bucuriei. Câteva, doritoare și pricepute, preiau frâiele unei organizări ad-hoc, repartizând cărțile cu rânduiala slujbei… Împart celor din primul rând răspunsurile multiplicate și frumos așezate în mape de plastic. Celelalte le urmăresc co-participativ… Niciodată psalmii nu mi-au părut mai trăiți ca atunci! Rostită cu trezvia și claritatea omului ce-și pune sufletul în mâinile lui Dumnezeu, ca într-o ultimă și singură nădejde, rugăciunea devine vie și capătă inflexiuni de spovedanie, de intimitate cu Dumnezeu. Un singur glas respiră în vorbe pentru toate celelalte care, tăcute, sorb cuvintele - hrană pentru suflet… Fiecare în felul său, după propria (ne)putință, dar toate însetate! Obișnuită cu atmosfera noastră de parohie, relaxată și ușor amabilă, sunt luată prin surprindere de momentul de început al Sfintei Liturghii în care glasurile toate rostesc la unison același ”Amin”. Neavând dascăl, răspunsurile stranei devin răspunsurile bisericii, cu participarea dintr-o suflare a celor prezente. Fără pretenția unei linii melodice perfecte, departe de înflorite armonii mângâietoare ale auzului, cântarea devine suflu, respirație, vibrație. N-ai cum să rămai pe lângă ea, te include în întregul rugăciunii la care participă până și sfinții de pe pereti! Conștientizând timpul limitat, șansa aflării la acel ceas – în acel loc, sufletele se agață prin cuvinte de nădejdea și speranța de a fi primite în dragostea lui Dumnezeu.
Rugăciuni agățate de lumânare
Știți ce e uimitor? Deși sunt atât de diferite ca vârstă (între 18 și 65 de ani) și pregătire profesională, cel puțin în acel spațiu diferențele dispar. Le unește aceeași tăcută durere, aceeași aplecare de frunte și împovărare de suflet. Pentru că fiecare își trăiește singurătatea, neamestecată cu a celorlalte, dar asemănătoare în suferință. Și mai au ceva în comun. Ele se pregătesc, freamătă, așteaptă întâlnirea cu spațiul rugăciunii ca pe o șansă. Sigur, la biserică vii dacă îți dorești. Numai că aici dorirea ta atârnă de alții, poate chiar de colega ta de celulă…. Gândul că un consemn ar putea amâna cu încă o săptămână întâlnirea cu Dumnezeu în biserică, te face să arzi așteptând ora la care zăvoarele se deschid și părintele apare în ușă - imaginea vie a chemării, dar și șansa de a-i putea urma….Fără să vreau , mă întreb când “ardea inima în mine” de dorul potecii spre Biserică… După slujbă, urmează parastasul – biserica plină participă cântând ecteniile, de pe aceleași mape împărțite. Descopăr într-un colț un chip atârnat cu privirea de buzele celor ce rostesc rugăciunile și înteleg că, neștiind să citească, se simte văduvită de bucuria rostirii. Chipul ei este imaginea unui regret trăit deplin și adânc. O lingură de colivă și un biscuit sunt daruri care stârnesc amintirea obiceiurilor de acasă și umplu ochii cu lacrimi. La ieșire, fiecare primește două lumânări, una pentru cei vii, alta pentru cei adormiți. Păstrez în minte o întrebare a părintelui- “Știți câte rugăciuni sunt agățate de fiecare lumânare?” Nu, nu știu, dar aflu cât de mult se schimbă felul de-a privi lucrurile după un timp petrecut aici- până și cea mai mică pungă de plastic e prețuită și așezată cu rost. Iar spațiul capătă alte dimensiuni. După câțiva ani în care nu ai avut decât două rânduri de haine, o cană, o farfurie și un tacâm, înveți să-ți fie suficiente două rafturi dintr-un dulap. Restul e deja prea mult !”
Ce fac cu libertatea mea?
Îmi iau rămas bun. Doamnele ne mulțumesc și ne roagă să mai venim, dacă ne-am simțit bine. Nu știu pe câte din ele le voi regăsi la următorul drum, dar mă întreb care din noi e mai liber, mai puțin risipit în false probleme, mai treaz, cu gânduri mai adunate în inimă și cu fruntea mai smerit plecată? Înțeleg că nu întâmplător am ajuns să le cunosc. Câștigul e al meu. Niciunde în altă parte n-aș fi priceput acestea și încă altele…
ACELOR DOAMNE LE MULȚUMESC, pentru că m-au ajutat sa mă întreb ce fac cu libertatea mea de a mă ruga, cum îmi prețuiesc timpul și răstimpul rugăciunii și cât de neatentă sunt cu acest mare dar. Îi mulțumesc părintelui Ion Marin fără de care n-aș fi putut vedea ceea ce îndeobște e ascuns vederii , dar care, odată aflat, deschide alți ochi – pe cei din lăuntrul nostru – mult prea adesea și prea profund adormiți.
Niciodată psalmii nu mi-au părut mai trăiți ca aici! Rostită cu trezvia și claritatea omului ce-și pune sufletul în mâinile lui Dumnezeu ca într-o ultimă și singură nădejde, rugăciunea devine vie și capătă inflexiuni de spovedanie, de intimitate cu Dumnezeu. Un singur glas respiră în vorbe pentru toate celelalte care, tăcute, sorb cuvintele - hrană pentru suflet… Fiecare în felul său, după propria neputință, dar toate însetate!
”Care din noi e mai liber, mai puțin risipit în false probleme, mai treaz, cu gânduri mai adunate în inimă și cu fruntea mai smerit plecată?”