Coborând de pe TaborFlorina Steliana Vasilescu 20.09.2019
„Doamne, luminează-mi întunericul!” (Sfântul Grigorie Palama)
Pentru cei care au primit șansa de a trăi minunea de pe Tabor, lucrurile, în intimitatea lor, se schimbă. Evenimentul Schimbării la față nu mai rămâne o metaforă. Ești parte din trăire și emoția te îmbrățișează născând în tine dorința de a împărtăși luminoasa bucurie din noapte spre zori. Zorii credinței, ai certitudinii, ai nevoii de a te schimba și tu….
Dumnezeu ne-a mângâiat!
Dacă urcușul poate părea anevoios asta se datorează doar neputințelor noastre – răbdarea, îngăduința, îndelunga răbdare devin pietre de încercare pentru tot credinciosul ce și-a propus să întâmpine norul. Dar licărirea de speranță îți dă puteri și, odată ajuns în marea de oameni, te simți un pic învingător:” Ei bine, uite, am izbutit să ajung aici!’’
Taborul este o minune în măsura în care trăiești această minune! Dacă vrei să fii parte, ești invitat să o guști, să o simți, să te lași împărtășit de mângâiere. Pentru că, de fapt, norul nu e altceva decât o mângâiere, o dovadă de dragoste și de nemărginită delicatețe. Dumnezeu e atât de delicat cu sentimentele noastre, atât de temător în a nu da buzna în sufletele noastre, încât și minunile le face cu tandrețe. Timpul sfintei Liturghii e un timp de pregătire pentru întâmpinare, cu o adiere premergătoare norului. Într-o mulțime de oameni, în care spațiile dispar luând parcă și aerul cu ele - vine, din când în când, o adiere care ne mângâie – la propriu – fețele. O încurajare care te face să uiți că au trecut ore de când nu ai mai putut face un pas. Sufletul e aninat de cer, un cer senin cu lună plină și puzderie de stele pe care ochii rămân neputincioși în a le ajunge, dar care făceau noaptea mai prielnică așteptării… Ceasul din turnul bisericii trecuse cu puțin de ora trei când un murmur a urcat spre noi…vine dinspre Nazaret… Și apoi a coborat un abur luminos și mic, atât cât să poată fi atins de câteva mâini norocoase….
După câteva minute, un alt colț de curte primește darul, pentru ca mai târziu întregul loc să fie vegheat, salutat și acoperit de așteptatul și doritul nor…
Durerea coborârii
Spre dimineață, cu hainele umede – dovadă palpabilă a împărtășirii tainei de pe munte, începe întoarcerea. Pacea te covârșește și nimic nu mai pare cu neputință. În suflet mijesc mugurii împăcării cu Dumnezeu și cu lumea ca supremă culme a dorințelor. Devenit purtător de nor, martor al minunii, doritor al schimbării, dai altă valoare întâmplărilor din jurul tău, intri cu greu în atmosfera terestră. Și ai vrea, înainte de toate, să împărtășești darul cu care te întorci, să-i faci părtași și pe ceilalți la bucuria întâlnirii cu cerul, dar cei de lângă tine nu par a pricepe…Prinși în probleme majore și cauze minore, emblematice pentru risipirea noastră spirituală, semenii noștri par cel mult îngăduitori cu starea mea de spirit: ” Bine, așa o fi dacă zici tu…”
Aici începe durerea coborârii. Graba, nervozitatea, obrăznicia, indolența și permanenta grijă de ”a băga bețe în roțile altora” sunt doar câteva din preocupările noastre cotidiene… Toate par să îmi spună: ” Bine-ai coborât de pe Tabor, bine-ai venit în lumea reală!”
Îngăduința Lui și nepăsarea noastră
Schimbarea la față rămâne apogeul vieții creștine, ținta fiecăruia dintre noi, în urcușul duhovnicesc spre mântuire. Pentru a ajunge la această altitudine trebuie să ne desprindem. Sigur, nu putem trăi într-o permanentă stare de imponderabilitate, dar este esențial să înțelegem și să pornim la drum. Să nu-L mai tratăm pe Dumnezeu ca pe o poveste suspendată acolo sus, în înălțimea cerului și să nu-L mai căutăm aiurea…Dumnezeu e în noi, e cu fiecare din noi până la sfârșitul veacului și Îl doare neputința noastră de a-L percepe. Să ne imaginăm că suntem în aceeași încăpere cu persoana iubită, iar ea nu ne vede, nu ne aude, ne ignora prezența…Ne doare, nu-i așa? Dar când iubirea ta se revarsă peste toți și doar câțiva abia dacă-și găsesc câteva clipe să te caute și doar ca să-ți ceară? Nu credeți că s-ar cuveni să ieșim din condiția noastră de veșnic cerșetori și să ne schimbăm atitudinea? ”Doamne, tu mi-ai dat totul, ale tale sunt toate, eu însumi sunt un mare dar, Îți mulțumesc și facă-se voia Ta!” Îngăduința iubirii lui Dumnezeu e copleșitoare, dar nepăsarea noastră o întrece. Dumnezeu ne vrea părtași Împărăției Sale, iar noi Îi întoarcem spatele, Îi refuzăm iubirea ignorând-o și uneori asta doare mai mult decât un refuz. El a venit să refacă după chipul Său frumuseţea noastră cea zidită dintru început, dar noi avem alte priorități. Și asta cât trebuie să-L doară!
De ce atâta zbatere?
În fiecare din noi a rămas într-o oarecare măsură năzuinţa de a fi asemenea lui Dumnezeu, chiar dacă uneori cădem atât de jos încât ajungem de nerecunoscut. Trebuie, însă, să stăruim spre desăvârșire, a cărei cale ne-a fost arătată prin însuși modelul vietuirii lui Hristos. Această stăruință rămâne, de cele mai multe ori, străină înțelegerii noastre. Se pare că ușurința de a greși a pătruns adânc în firea noastră, s-a contopit cu ea. Aproape că ne naștem cu germenii ofensei la adresa lui Dumnezeu: ”Lasă că Dumnezeu ne iartă, că doar ce altă treabă are?” Nu știu dacă se cuvine atâta nepăsare, nu știu dacă n-am întrecut deja măsura, nu știu dacă nu e timpul să ne oprim …Ce alte griji să ne frământe decât aceea a așternutului pentru calea de dincolo, în marea ei frumusețe și veșnicie? Oare nu știe Dumnezeu ce ne trebuie, oare ”putem adăuga măsurii noastre un cot”, oare se mișcă un fir de păr fără știrea lui Dumnezeu ? Și atunci de ce atâta zbatere pentru cauze părelnice și trecătoare? Nu-i mai simplu să pricepem că așezându-L pe Dumnezeu pe primul loc, totul va veni de la sine? Nu suntem noi mai valoroși decât crinii câmpului și păsările cerului? (a se vedea Matei 6, 25-30).
Dorință de lumină
“Splendoarea naturii divine” - cum a numit sfântul Ioan Damaschin minunea de la muntele Tabor – să ne trezească asemenea unui duș rece după o noapte de somn al conștiinței și să facă să răsară în noi dorința de lumină. Marelui sfânt al Bisericii, Grigore Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, îi plăcea să se roage cu aceste cuvinte, în scurta sa rugăciune: „Doamne, luminează-mi întunericul!”. Şi Domnul atât l-a luminat cu lumina harului Său că, atunci când săvârşea Liturghia, lumina dumnezeiască strălucea pe faţa sa şi putea fi văzută de mulţi oameni evlavioşi, aflaţi în biserică.
Să năzuim, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, ca un scop suprem al întregii noastre vieţi, să fim şi noi ca o lumină, aşa cum a spus Hristos: „Voi sunteţi lumina lumii!” (Matei 5, 14); „aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Minunea norului de pe Tabor să ne ajute ca să perpetuăm sărbătoarea Luminii și starea noastră de veghe!…