În fața Lui zidurile cad!Georgiana Ionescu Iordache 12.05.2020
■ Primăvara lui 2020. Despre Locul Sfânt la un an distanţă de la minunata călătorie. Despre ce a urmat şi despre acum, despre noi şi rugăciune, despre învierea în simţiri şi mai ales în credinţă.
Învăţ să aflu că un interior frumos, curat, plin de iubire, poate controla un exterior atât de efemer, care în curând nu va conta. Nu asta ştim? Că în acel moment de abandon din lumea fizică, moment ce tuturor ne este hărăzit, vom fi din nou pământ și ţărână. Ș va rămâne doar câte un suflet, pe care îl purtăm în timpul lumesc şi vom rămâne deci exact cu atât, şi asta poate însemna mult sau puţin, frumos sau urât, lumină sau întuneric, căci Dumnezeu este Cel ce a lăsat să fim aşa cum suntem şi să putem alege cum vrem să fim.
Fericirea este iubirea pe care o dăruieşti cu fiecare gest, cu fieca-re vorbă, în fiecare zi, ce poate fi descoperită la rândul ei în orice loc şi în orice om. Fericirea este despre a învăţa să trăieşti frumos aşa cum Domnului I-ar plăcea.
S-a lăsat liniştea peste toți, sunt vremuri tulburi. Gândurile zumzăie neîncetat, teama a pus stăpânire; îngrijoraţi de boli şi sărăcie uităm cu toţii un amănunt: pe El. E timpul să punem genunchii la pământ, să cercetăm în noi, să ne rugăm. Doar că unii ne-au ferecat uşile bisericilor cerându-ne să ne tratăm cu izolarea. E un „remediu” simplu şi la îndemână, demn de urmat, dar nu uitaţi că zidurile cad în faţa Lui, nu pun bariere sufletelor şi credinţei, nici rugăciunii.
„Închide ochi și hai cu mine!”
Mă tulbur adesea de groaznica idee că suntem goi și neputincioşi, dar nu am vreme şi nu e cazul să mă cufund în frici şi teamă. Am învăţat că nu-i prăpastie decât atunci când vrei să ţii distanta, că limitele nu există, că nimic nu poate doborî speranţa şi mă gândesc profund la toate cele ce mi-au fost date să le văd, să le simt, îmi vin în minte intens locurile unde tot ce scriu mi s-a arătat ca adevăr incontestabil.
Zburdalnic copilaş, neastâm-părat, neîncrezător, cu frici şi îndoieli… am plâns de dor, de greu, de neputinţă, dar am ales să-L iau de mână şi să-L urmez, sperând şi rugând pentru iertare. Nu pot uita şi nu mă pot întoarce, nu vreau să fiu alta decât cea care am promis să fiu.
Închide ochii şi hai cu mine! Treci peste timp şi loc şi haide să zburăm!
Nu-ţi face griji că uşa e închisă, un lacăt poate fereca o uşă, dar nici o încuietoare nu poate ţine sufletul închis. Deschide-l, deschide-ţi sufletul şi priveşte. Ştii unde ne aflăm? În locul cel mai sfânt de pe pământ!
E întuneric, e frig, e linişte – e primul gând ce-mi vine în minte. Apoi zăresc lumina ce mă-ncălzeşte treptat şi încep să desluşesc un zgomot ce se aude în surdină… e sunet de cântare, de rugăciune în multe limbi, de cădelniţă… ș i simt tot mai intens mireasma cea plăcută de tămâie, de smirnă, de ceară arsă ce se prelinge uşor din pâlpâitul fragil al unor lumânări.
„...Și vei cunoaște pacea!”
Anul trecut, pe vremea asta eram acolo mulţi, „nebuni“ în alergare, grăbiţi în goana după înţeles sau după căutarea unui fapt, a unei dovezi, dornici să simțim și să înțelegem. Acum sunt numai eu, cine-i în jur nici nu contează, îţi cer să fii doar tu, ca martor, de vrei să vezi şi să înţelegi.
Nu te uita la piatră din jur, e rece, ştiu, e vechi lăcaşul, dar e Sfânt. Să nu-ţi fie teamă, căci astăzi vei vedea lumina şi adevărul şi vei cunoaşte pacea, vei învăţa iertarea şi dragostea supremă, fără de limite. Dar ca să ajungi aici trebuie să vezi şi sacrifi-ciul, durerea, nepăsarea, ura, vei simţi greutatea pe umeri, sângele curgând şiroaie, vei auzi zgomot de piroane ce străpung carnea, plânsetul fără de ajutor al celor ce au asistat la propria noastră mântuire.
„Și vei descoperi Adevărul!”
Hai să urcam, e greu, ştiu, treptele-s abrupte, dar nu ne putem plânge tocmai noi de greutate. Suntem în Capela de pe Golgota. Ce crezi că vezi? O cruce care înfăţişează atât de real cumplitul moment? Eu cred că-L văd pe Dumnezeu, pe Fiul Său şi întreg destinul omenirii.
Văd împrejur veşnicul păcat, văd ura, pizma, umilinţa. Văd mii de suflete pustii, de oameni fără rost pierduţi în lipsa de credinţă, de cei ce nu înţeleg momentul. Îi văd pe ei, cei de atunci, dar şi pe noi. Văd goana după mult, după plăceri, după o lume pământească ce nu te bucură îndeajuns, ce strânge ca într-o menghină pe toţi aceia care o iubesc.
Văd însă crucea şi pe Acela, umil, îndurerat, al Cărui cap stă plecat spre cei ce-L răstignesc. E sfâşiat de haine, de carne, stă atârnat de cuiele ce ţin un trup firav, e plin de sânge şi simte agonia morţii, o simt şi eu şi parcă înnebunesc de spaimă, imaginându-mi atât de real o asemenea scenă. L-au răstignit deci şi simt că o fac şi eu cu fiecare gest nedemn de cinste, e ca şi cum Îi bat în mâini piroane, Îi sfâşii trupul, Îl lovesc, dar în acelaşi timp Îi văd privirea ce pare că se îndreaptă fix spre mine, e tot mai prezent. Îl privesc şi eu mult mai atent şi parcă îl aud cum îmi spune să nu mă întristez la gândul că totul s-a sfârşit aici. Nu, nici pe departe! „Vino după Mine!”.
Ridic genunchii şi merg prin labirintul de încăperi, adulmecând urma trecerii Lui spre un alt loc şi nu foarte departe, la poalele Golgotei, zăresc lespedea de piatră. E Piatra Ungerii; urmează-mă şi tu, vino să simţi mireasma ce izvorăşte neîncetat. Atinge să simţi fiorii, gândeşte la aceia care au avut puterea şi dorinţa de a-L cinsti . L-au înfăşurat în giulgiu, cu smirnă şi aloe, pregătindu-L pentru înmormântare după obicei.
„Și vei simți fericirea cum te copleșește!”
Hai mai departe, urmează lumina ce pătrunde jucăuşă prin cupola Bisericii şi vom ajunge imediat la Sfântul Mormânt. Baldachinul de piatră îl protejează, iar lumina se revarsă direct pe Sfântul lăcaş. Mă aplec uşor să intru pe uşa cea strâmtă ce leagă Camera Îngerului de locul cu adevărat Sfânt. Aşează-te în genunchi cu mine şi sparge capsula unui timp trecut, priveşte mormântul şi spune ce simţi. Eu simt fiorii unei morţi cumplite, dar în acelaşi timp o linişte plăcută, ceva ce-ţi uşurează sufletul de încordarea locurilor prin care tocmai am trecut. Nu văd doar piatra ce a ferecat cândva trecerea Lui, nu văd doar soldaţii ce păzesc mormântul de frica unui adevăr ce nu-şi doresc să iasă la iveală, nu văd doar trupul fără viaţă al Celui tocmai răstignit…Îl văd cu adevărat pe El!
Văd atâta iubire în ochii Lui, atâta linişte şi bucurie, pe care un simplu pământean nu le-ar putea simţi niciodată dacă nu L-ar privi aşa cum Îl privesc eu acum. Durerea nu mai înseamnă ceva rău, este transformată, ca şi El de altfel - a îndeplinit voia Tatălui, şi-a urmat destinul: acela de a ne elibera pe noi. N-ai cum să uiţi o astfel de simţire, n-ai cum să nu te bucuri sau să nu crezi. Acesta este sentimentul maxim de fericire pe care îl poţi trăi şi nu poate exista ceva mai adevărat, în sânul Creaţiei lui Dumnezeu, decât Învierea Lui.
Întind mâna uşor, încearcă şi tu, privesc spre El şi, plină de emoţie, gâtuită de un plânset sincer şi eliberator, reuşesc să Îi vorbesc: „Domnul meu, aflat între aceste ziduri reci dar care mă umplu de căldură, pe Care Te-am privit în icoane mute dar care m-au făcut să-Ţi simt puterea, pe Care Te-am auzit vorbindu-mi…Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu… miluieşte-mă!