”Învață-mă, Doamne, taina fericirii!”Georgiana Ionescu Iordache 27.09.2019
Pe urmele Mântuitorului (partea a doua)
O nouă zi din călătoria magică pe care am ales-o cu un scop precis. Aici, pe pământul sfânt, fiecare loc redă frumos, imaginar, un adevăr de necontestat în care credem cu tărie: ”Tu ai venit pe pământ ca să aduci un munte de bucurie, iar noi, deschişi către chemarea Ta, Te urmăm pe Tine, Doamne! Îți cer şi eu să învăț azi despre fericire, unde să o caut şi cum să o dobândesc!”
Muntele Fericirii
Un munte şi o cărare lină; în şir cu ceilalţi îl urmez pe preotul ce ne conduce paşii şi azi, cu dragoste, cu înţelepciune, cu o nouă lecţie de oferit, cu noi dezvăluiri de înţelesuri, cu noi dovezi că El încă se află acolo, propovăduind despre ceea ce ne aduce fericirea.
Suntem pe Muntele Fericirilor, un loc atât de binecuvântat, Raiul celor ce Îl caută. Pășesc agale pe o cărare largă, mărginită de pomi şi multă verdeaţă, care urcă până la Biserica romano – catolică ce aparţine ordinului monahal al franciscanilor, lăcaş ridicat în amintirea Predicii de pe Munte, pe care Mântuitorul a rostit-o la începutul propovăduirii Sale.
Şi mă opresc în dreptul pietrelor, frumos gravate cu mesajele ce dezvăluie ce poţi să faci din tine, cum poţi să ai deplinul şi cum să înveţi că în tine stă puterea să de a dobândi râvnita fericire.
”Trepte și stâlpi”
“Ferice de cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!”( Matei 5, 3)
Da, sunt săracul vieţii pământeşti, sărac în suflet, în simţiri, cu sentimente ce îmi lipsesc, pe care n-am putut să le împărtăşesc cu ceilalţi. Sunt incapabilă să arăt că tot ce am curat în mine pot să dăruiesc şi să le mai arăt cum bunătatea schimbă, cum ne transformă, cum poate birui.
“Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”( Matei 5,4)
M-am plâns mereu, cum pot să mă îndrept ? Cum pot să schimb, să fie plânsul meu de dorul Tău, din cauză că Îţi greşesc, Ţie sau lor, şi nu ei mie? Cum pot să plâng şi pentru ei, pentru iertarea lor şi a noastră, a tuturor ?
“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!”( Matei 5,5)
Să învăţ să iert şi să iubesc îmi este cel mai greu, nu ştiu să o fac şi Te rog să îmi arăţi cum pot să întorc obrazul atunci când simt durere, cum pot să împart un zâmbet atunci când simt tristeţe, cum pot să fiu mai blândă, când lumea chiar mi-o cere.
“Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, căci ei se vor fi săturaţi!” (Matei 5,6)
Şi vreau mereu să dobândesc, flămândă după bogăţia cea lumeascã, după putere, după averi. Când sufletul îmi este gol şi flămânzeşte cu adevărat după credinţă, cum pot eu oare să îl umplu cu hrana cea adevărată?
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” (Matei 5,7)
Cum pot să iert, să dăruiesc fără condiţionare, să împart ce am cu cei ce nu-i cunosc, nu-i ştiu şi nu-i iubesc?
“Ferice de cei cu inima curată, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5,8)
Cum pot să ajung la Tine trecând de ură şi dispreţ, de indolenţă, de răutăţi şi să-mi deschid sufletul către lumină, să-mi spăl păcatele, să şterg durerea, a mea şi a lor, să-mi curăţ sufletul ?
“Ferice de făcătorii de pace, căci ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu!” (Matei 5,9)
Învaţă-mă, Te rog, să fiu mai bună, mai înţeleaptă, să trec dincolo de suferinţă, să găsesc pacea pentru ca apoi să o dăruiesc celor deznădăjduiţi sau prigoniţi, celor huliţi şi neiubiţi.
“Ferice de cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!” (Matei 5,10)
De-am suferit când m-au lovit, nu le-a păsat, nu m-au văzut! Învaţă-mă să uit, să-i iert cu adevărat, să nu-i urăsc sau să îi judec, să nu răspund cu rău la răul pe care l-am primit şi l-am simţit adânc în mine.
“Ferice va fi de voi când, din cauza Mea, oamenii vă vor defăima, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele, minţind împotriva voastră!” (Matei 5,11)
Şi mă gândesc că de s-ar fi întâmplat asta datorită Ţie, aş fi vrut să rabd fără să plâng, dar nu a fost așa! Eu port vina de a fi instigat, voit sau nu, o luptă ce n-ar fi trebuit să fie, lovind cu vorbe, fapte, cu dispreţ, cu tot ce zace ascuns în întunericul pe care îl purtăm. Cu tot ce a rămas putred, uitând de binele pe care ni l-ai dat, de dragostea care s-ar cuveni împărtăşită în fiecare moment, urmând modelul Tău aşa cum Tu ne-ai arătat de atâtea ori și ne-ai dăruit.
Pentru împlinirea duhovnicescului urcuş, ne-am aşezat tăcuţi, în vârf de munte, pe pietrele pe care vor fi stat Mântuitorul și ucenicii, şi am înţeles ce aduce şi ce înseamnă fericirea. Un cuvânt despre iertare şi împăcare, despre ferirea de desfrânare, despre puterea dată de împotrivirea la tot ce înseamnă fapte rele; un cuvânt despre cei curaţi, cei blânzi, cei iertători, despre toți cei ce pentru frumusețea sufletelor lor vor fi răsplătiți: “Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri! Căci tot aşa i-au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.” (Matei 5,12)
„Cum mă vrei Tu, Doamne!”
Am urcat așadar muntele. Un munte greu de explicat, un munte al fericirilor adevărate, profunde, ce vin din interiorul nostru. Deşi omul exterior controlează, îngrădeşte şi limitează omul interior, pe care l-am primit frumos și bun, acum știu: nu-i acesta sensul cel adevărat, nu e felul nostru de a fi şi de-a găsi fericirea! Învăţ că un interior frumos, curat, plin de iubire, aşa cum ni l-a dăruit Părintele, poate controla un exterior efemer, ce în curând nu va conta. Așa ni s-a spus și așa credem: că în acel moment, hărăzit tuturor, trupurile noastre se vor întoarce în pământ şi vor rămâne doar sufletele. Vom rămâne doar cu atât, cu sufletul, ce poate însemna mult sau puţin, frumos sau urât, lumină sau întuneric; de noi depinde, căci Dumnezeu a îngăduit să alegem cum vrem să fim.
Fericirea reprezintă iubirea pe care o dăruieşti cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, în fiecare zi; o iubire ce poate fi descoperită în orice om și în orice loc. Fericirea este despre a învăţa să trăieşti frumos, aşa cum Ţie Ţi-ar plăcea, Doamne!