Jurnal de pelerin în Ţara Sfântă -ziua a IV aGeorgiana Ionescu Iordache 10.05.2018
Ziua 4, 8 Martie (joi)
Astăzi este o zi grea, mergem spre Ierusalim şi sunt emoţionată, dar calea e lungă până acolo.
Începem ziua cu Madaba, oraşul mozaicurilor, unde descoperim cea mai veche hartă din mozaic a ţinuturilor, expusă la Biserica Sfântul Gheorghe.
La plecare am o discuţie cu Părintele Claudiu şi mai mult la cererea mea îmi explică câteva lucruri despre Sfântul Gheorghe şi semnificația acestui nume. „Verde... pământ verde... asta înseamnă Gheorghe”, îmi spune. „Cei ce poartă acest nume sunt oameni cultivaţi, educaţi. Au vocația de a se cultiva ... în toate sensurile. Spiritual vorbind sunt cei care după o perioadă în întuneric pot să rupă coaja pământului, asemenea unei plante, şi să se înalţe, să se deschidă sub lumina dragostei”. Vorba blajină, nota atât de personală a cuvintelor care sunt greu de redat întocmai, toate îmi creează o stare placută. M-a descris atât de coerent, atât de bine, citind parcă în ochii mei întreaga mea fiinţă.
Continuăm incursiunea în Iordania .Suntem iarasi pe Muntele Nebo, aproape de locul unde cu o zi în urmă ni se dezvăluise şi nouă Pământul Făgăduinţei. Este acum momentul să pornim cu adevărat spre această direcţie şi începem coborârea în pustiu.
Privesc în jur pustietatea, pământul arid, stânca, un peisaj frumos, dar neprietenos în acelaşi timp. E o asprime ce nu-ţi permite apropierea. În bătaia razelor de soare închid ochii să-L văd, încerc să-mi imaginez drumul, viaţa Lui aici. Mă conectez la o lume ce-mi pare imposibilă. Cât de simplu să fi trăit în locurile astea, în lipsuri şi nevoi?
Trecem graniţa în Israel, ne întâmpină un nou ghid, Dna. Gabriela. O femeie mică de statură cu un glas puternic, hotărât. Începe imediat să curgă povestea, parcă istoria toată, şi pe nesimţite ajungem la râul Iordan, acolo unde urmează botezul. E unul din momentele cele mai importante, aşa cum ştim şi noi din Scripturi. E momentul descoperirii Dumnezeului-Treime: Tatăl, prin glasul Său, Fiul, în apa Iordanului și Duhul Sfânt, în chip de porumbel. Primim botezul simbolic de luminare, de iniţiere, de curăţire şi purificare.
Cămaşa albă mă introduce direct în atmosferă. Slujba de sfinţire a apei e emoţionantă, înălţătoare. Aştept tăcută, gândindu-mă la momentul ce se vrea a fi pentru mine atât de special şi răbufnesc în plâns. Îmi doresc cu adevărat botezul într-un mod atât de conştient de toate semnificaţiile lui. Locul e simplu, dar minunat, apa e de o culoare ciudată, murdară, dar atât de purificatoare spiritual.
Sunt desculţă în cămaşa albă, cu picioarele în apă şi, plină de emoţie, mă aplec să primesc botezul. Mă izbeşte o răceală ciudată odată cu prima prelingere a apei pe creştetul capului, ca un şoc, un duş rece la propriu şi la figurat. Simt ceva ca o lovitură ce zguduie întreaga mea fiinţă şi, deşi am un motiv imens de bucurie, sunt afundată într-o tristeţe adâncă.
Se încheie brusc momentul, toţi suntem acum botezaţi. Trebuie să plecăm, dar eu... nuuu... nu îmi doresc! Şi acum mă simt cumva blocată în acel moment, am lăsat ceva acolo, sau mai vroiam ceva, mai aşteptăm ceva. Nu ştiu!
Plecăm spre Muntele Ispitirii acolo unde Iisus, după botezul în Iordan, a fost dus în pustie de Duhul Sfânt şi ispitit de diavol în timpul celor 40 de zile de post. Suntem la baza muntelui, de unde se poate vedea foarte bine Mănăstirea situată la jumătatea Muntelui Carantania.
Ne îndreptăm spre orașul Ierihon, cucerit de fiii lui Israel, conduşi de Iosua Navi în ocuparea pământurilor făgăduite părinţilor lor. Urmăm programul şi ne oprim la Biserica Dudul lui Zaheu. Aflăm povestea vameşului ce s-a urcat în copac să-l vadă mai bine pe Iisus trecând şi la care Mântuitorul a înnoptat. În noaptea aceea Zaheu s-a transformat, devenind ucenic, promiţând cedarea averii lui săracilor şi returnarea împătrită a pagubei celor ce le-a furat. Mă răscoleşte partea în care preotul ne explică ceea ce Zaheu le-a spus celor ce văzând schimbarea lui au întrebat: „Ce s-a întâmplat, ce Ţi-a făcut, ce ai văzut?”. Iar Zaheu le spune: „Am văzut în ochii Lui omul ce aveam eu să devin”. Mintea mea se opreşte puţin în loc, analizez sensul. Părintele continuă explicând înţelesuri şi transformând pilda de atunci în pildă pentru noi astăzi:
„Nu contează cine şi ce ai fost până acum!” şi parcă văzându-mi lacrimile curgând, înţelegând tot ce e înăuntrul meu spune: „Lasă trecutul, lasă păcatele, lasă suferinţa, uită tot ce ai trăit şi ia-o de la capăt. Să fie acesta un nou început...”
Ziua continuă cu o vizită la Aşezământul Românesc din Ierihon în Biserica cu hramul Naşterea Domnului, unde suntem primiţi de un preot român. Ni se povesteşte cum au reușit să ridice biserica şi întreg aşezământul, câţi alţi preoţi, alte lăcaşuri din ţară i-au ajutat să termine lucrarea ce a devenit una din cele mai frumoase case pentru pelerini.
Urmează un moment de agitaţie, Preotul Claudiu pare preocupat de anumite aranjamente, se mută masa, se caută lumânări... ne trezim cu toţii în mijlocul a ceea ce avea să fie o slujbă de binecuvântare a 25 de ani de căsătorie a celuilalt Preot ce ne însoţeşte, Părintele Sorin, împreună cu soţia sa, Preoteasa Ramona, în prezența fiului lor. Sunt amândoi în faţa altarului, încadrați de cei ce le vor deveni naşi, un alt cuplu din grupul nostru. Surpriză totală, pentru noi toţi şi pentru ei deopotrivă. O nuntă mică, o coroană din flori improvizată ad-hoc de cineva din grup, noi toţi surprinşi, bucuroşi a fi martorii lor. Se termină slujba, mă apropii să-i felicit. E atât de vizibilă bucuria lor! Preoteasa mă îmbrăţişează puternic, ca semn de apropiere, de iubire, de îmbărbătare parcă.... Sunt un exemplu pentru mine şi pentru mulţi dintre noi, cei ce-i privim de pe margine.
Momentul trezeşte în mine o altă emoţie aproape sufocantă. Ies afară, izbucnesc în plâns în văzul tuturor fără să mă mai pot ascunde, fără să mă mai pot opri...
Se lasă seara deja, noi mai avem drum încă şi poposim la Biserica Sfântul Gherasim, cel ce pornind pe urmele lui Iisus s-a oprit într-unul dintre locurile unde, în fuga spre Egipt, Maica Domnului, însoțită de Iosif, s-a oprit pentru a alăpta Pruncul.
E întuneric, sunt obosită, copleşită de toate cele văzute şi trăite astăzi, merg fără sens pe aleea pavată cu piatră ce duce în curtea interioară şi apoi, mă trezeşte brusc zgomotul asurzitor al clopotelor ... e prima dată când le aud acolo. Câţiva porumbei zboară în jur, deloc deranjaţi de zgomot, se aşează în pomul din mijlocul grădinii, noi toţi suntem amuţiţi. Ascultăm parcă o melodie unică, ce ne trezeşte la viata. Urcăm cele câteva trepte până în biserică trecând pe la moaştele celor sfinţi, admirând pe pardoseala din mozaic vulturul bicefal, simbolul Patriarhiei Constantinopolului; coborâm apoi în subsolul clădirii, la locul ce găzduieşte Icoana Făcătoare de Minuni. Mă opresc şi privesc intens icoana ce o înfăţişează pe Maica Domnului cu sânul la vedere, alăptând. Nu am mai văzut-o într-o astfel de ipostază până acum. E la fel de frumoasă şi pură precum o ştiu.
Continuăm drumul nostru şi intrăm entuziasmaţi în Ierusalim, preţ de o traversare, caci destinaţia finală a zilei este Betleem, unde vom înnopta. Vedem zidurile impunătoare ale cetăţii, luminile, oraşul, privesc pe geam ca un copil nerăbdător.
Am ajuns în Betleem şi de parcă nu era suficient, ziua continuă cu o surpriză. Un mic program artistic, pregătit desigur de Părintele Claudiu. Un moment de suflet... cu o chitară și o vioară mânuite cu grijă, cu talent, cu dragoste, care interpretează acordurile unor piese relaxante. Mă deranja cumva, până aici, tristeţea ce mă însoţea de la momentul botezului în Iordan, emoţiile pe care nu le mai puteam gestiona şi care se amplificau tulburător cu fiecare moment al zilei. Dar parcă cineva îmi ascultase gândul ce întreba obsesiv: de ce atâta tristeţe când trebuie să ne veselim?
Şi uite aşa, se încheie cum nu se poate mai frumos şi mai liniştitor şi ziua de azi. Am nevoie de odihnă, de tăcere, de linişte să înţeleg tot ce s-a întâmplat cu mine azi.
Noapte bună!