Jurnal de pelerin în Ţara Sfântă -ziua a V aGeorgiana Ionescu Iordache 11.05.2018
Ziua 5, 9 Martie (vineri )
Aerul rece îmi loveşte obrazul şi tresar, e o dimineaţă în contrast cu celelalte de până acum. Dar nu contează temperatura de afară, în sufletul meu e atâta căldură!
Să mergem deci, să pornim iarăşi spre Pustiul Iudeii. Avem în program vizita la unul din locurile speciale pentru noi românii, Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, ce păstrează moaştele Sfântului Ioan Iacob Românul.
E românul rămas orfan de mic, crescut de bunica sa cu aplecare spre credinţă şi care şi-a închinat întreaga viaţă lui Dumnezeu, trăind experienţa pustiului mulţi ani. Ultima parte a vieţii a trăit-o în ţinutul Hozevei, murind aici aşa cum Dumnezeu îi spusese şi exact la data pe care i-o făcuse cunoscută.
Multe minuni a făcut şi continuă să facă, şi pentru minuni ne rugăm şi noi. Ne închinăm smeriţi la moaşte, ascultăm acatistul şi apoi Preotul îmi face semn, mă cheamă. Citesc şi eu o pagină din Acatistul lui Ioan Iacov Hozevitul, prilej de mare bucurie. O experienţă nouă, ce-mi place nespus. Se aud numele noastre şi ale rudelor și prietenilor noștri, pomenite acolo de preoţii ce ne însoţesc.
E liniştitor.
Mai zăbovim o vreme înăuntru şi apoi afară, aproape de balconul cu minunata privelişte a ţinutului. Ne odihnim puţin după efortul depus. E cale de 30 minute de mers pe drum abrupt, nu e uşor, dar locul e special şi merită tot efortul. Suntem serviţi cu dulciuri şi cu cafea... ooohh, cu cea mai bună cafea din toate zilele astea, dar gata... drumul de întoarcere e greu şi nu avem vreme de tânjeală, şi azi sunt atâtea de văzut!
Mergem spre satul Păstorilor la Biserica ridicată pe locul peşterii păstorilor, locul unde aceştia au primit vestea Naşterii Mântuitorului. În biserica din faţă o pictură nouă înfăţişează momentul Naşterii, pe un zid întreg, o imagine plenară şi mai mult de atât. Maica și Pruncul, ieslea, animalele, Iosif, păstorii şi Îngerul Gavriil ce îi anunţă, mulţimea de oaste cerească, magii şi steaua călăuzitoare.
Părintele Claudiu intervine şi punctează completând imaginea cu ceea ce de fapt lipseşte. Oamenii, unde sunt oamenii de rând? Aceia care nu au vrut să îi primească în casa lor pe Maria şi Iosif, încât au fost nevoiţi să poposească în iesle, la un loc cu animalele? Şi chiar în ziua de azi, unde sunt oamenii, în ziua Naşterii Mântuitorului nostru? Unde suntem noi toţi, fizic şi spiritual?... Lipsim, preocupaţi de orice altceva , mai putin insa ăde adevărata însemnătate a sărbătorii.
Apelul de a ne face martori la acest eveniment trezeşte în mine gândul că am lipsit şi eu, că am pierdut atât de multe. Îţi mulţumesc Doamne, că m-ai trezit, că vreau să fiu şi eu acolo, în imaginea, în icoana aceea, martoră la Naşterea Ta!
E timpul să ne întoarcem în Betleem, e timpul pentru locul acela ce a adus atâta bucurie, ce a schimbat lumea pentru totdeauna. Biserica Naşterii Domnului e sus, pe deal. Zăresc zidurile groase din piatră şi intrând pe uşa strâmtă, în interior, văd mulţimea aşezată tăcută la coadă. Sunt sute de oameni ce aşteaptă să vadă şi să se închine locului.
Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin porunceşte, în jurul anului 326, zidirea unei biserici cu altarul aşezat deasupra grotei. Altarul principal aparţine ortodocșilor, iar cel din partea stângă armenilor. În partea dreaptă a altarului se coboară spre grotă, adăpost al animalelor în care Pruncul S-a născut, trecând prin faţa Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, cea în care aceasta zâmbeşte – ”Betleemița”. Coborâm treptele şi în partea dreaptă zărim locul Naşterii Domnului, unde sub masa unui altar cu 15 candele zăresc o stea de argint. Mă aplec grăbită, ating uşor şi nu apuc să zăbovesc, e mare zarvă, cineva mă îndeamnă să mă ridic rapid lăsând loc altora. N-am apucat nici să respir, e lume multă, mă încurc, nu văd ieşirea, dar Preotul mă zăreşte şi mă cheamă, să nu plec... Ne retragem toţi într-un colţ aşteptând... nu ştiu ce... mă îndrumă apoi şi spre locul din stânga treptelor, locul unde a fost aşezat şi înfăşat Iisus... e un pic mai larg, am loc şi vreme să gândesc puţin, să mă rog, să mulţumesc.
Mă cheamă iarăşi lângă dânsul şi începe uşor să cânte un colind, îndemnându-ne să cântăm cu toţii. Dumnezeule, bucuria unui colind acolo, în locul sfânt, în limba noastră, e fără margini! Nu pot descrie! Cu martori mulţimea toată, ce priveşte către noi, admiră, pozează, şi colindul... căci despre el e vorba, răsună tulburător. Cânt tare şi vreau mai tare, să mă audă toţi, să mă audă El, să ştie că Îi mulţumesc pentru această binecuvântare. Să ne veselim şi să-L slăvim cu toţii.
Şi acum, când scriu, simt împlinirea şi bucuria, dar nu, cuvintele nu sunt de ajuns să poată exprima şi să redea cu adevărat măreţia fiecărui minut petrecut acolo. Sunt lucruri, momente, locuri ce-ţi rămân ca o amprentă, ca un tatuaj pe suflet, ce nu mai poate fi scos vreodată.
Itinerariul continuă pe străzile din Betleem, mergem la pas spre Grota Laptelui pe străzi înguste și pietruite. Vizităm un alt loc unde Maica Domnului s-a oprit să alăpteze și unde căzând 2 picături de lapte, piatra grotei din roşie s-a făcut albă. Pe drumul către biserică se aud iarăşi clopotele, a doua oară în toată această perioadă. De data asta nu mai ratez, scot telefonul şi înregistrez şi, deşi nu este aceaşi melodie, am mărturia unui alt moment frumos, noi toţi urmând cărarea şi onorând chemarea către locuri cum altele mai sfinte nu sunt în lumea aceasta.
Biserica romano-catolică de maici găzduieşte la subsol Icoana în care Maica Domnului alăptează, la fel ca la Mânăstirea Sfântul Gherasim, şi tot aici pe undeva, lumea se îmbulzeşte să cumpere „praful alb” ce speră să le aducă lor sau celor dragi, bucuria de a naşte prunci. Iau şi eu, gândind că l-aș putea dărui cuiva ce are această nevoie.
Ne retragem în linişte către locul de găzduire, a fost şi azi o zi frumoasă. Mai zăbovim pe la mese şi pe holuri, să ne cunoaştem mai bine şi apoi...
Noapte bună!
(va urma)