Jurnal de pelerin în Ţara Sfântă -ziua a VI aGeorgiana Ionescu Iordache 25.05.2018
Ziua 6, 10 Martie ( sâmbătă )
E zi de Sabat la ei, zi de Mare Sărbătoare şi pentru noi.
Ne trezim foarte devreme şi plecăm direct către Sfântul Mormânt. E freamăt şi mulţime, ne aşezăm cuminţi la coada ce înconjoară bisericuţa care servește drept lăcaş al Sfântului Mormânt.
Am rămas acolo, sau cel putin o parte din mine.
Un zgomot de fundal, al celor ce aşteaptă acolo mai puţin tăcuţi, mă ţintuieşte în lumea asta, în realul ăsta de care vreau să scap... Am învăţat lecţia, ştiu că Acolo nu pot sta mult şi vreau să fiu cu Tine. Mă concentrez să nu aud, mă concentrez să-Ţi spun de toate şi de toţi, să-Ţi mulţumesc, să-Ţi cer... Şi toată supărarea, şi tot suspinul, şi grijile, şi teama, şi îndoiala, şi durerea, şi ajutorul, şi lipsa, şi ...toate le pun acolo, în faţa Ta, în grija Ta, să mă eliberez de greutate, să pot mai uşor zbura.
Momentul închinării este foarte scurt, dar intens, aceleaşi lacrimi udă locul Sfânt. Am rămas acolo, sau cel putin o parte din mine. Trec mai departe spre Piatra Ungerii, o ating, o sărut, urc scările către Golgota, văd crucea ce simbolizează momentul răstignirii Tale. Aştept răbdătoare, calmă, să-mi vină rândul, mă aplec sub altar sărutând locul atât de sfânt.
Si totul se termina brusc, trebuie să plecăm, vom reveni mai târziu. Ghidul încearcă să prindem momentele cele mai puţin aglomerate, chiar dacă nu urmăm ordinea geografică şi cronologică a locurilor și a lucrurilor.
Parastas pe Muntele Eleon
Urcăm pe Muntele Măslinilor. Slujba de pomenire a celor adormiţi îmi dă fiori. Inevitabil plâng. Doamne, atât de mult m-ai iubit pe mine şi pe neamul meu, încât am pomenit aici, în Sfântul Pământ, morţii noştri! Bunicii mei, pe care i-am pierdut demult, unchi, mătuşi, rude şi cunoscuţi, pruncul Luca, pe toţi îi chem în gândul meu acolo, pe Muntele Măslinilor, în Locul Sfânt - să vadă şi ei, să fie şi ei cu mine.
Vizităm Biserica Înălţarea Domnului, căci locul e martorul multor întâmplări, dintre care cea mai importantă este momentul Înălţării Lui. Stă mărturie pictura de pe turla bisericii. Lângă altar se află o copie a Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului din Kazan.
La 100 de m distanţă este un alt loc special, Paraclisul ”Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, unde în pardoseală se află o nişă îmbrăcată în mozaic ce aminteşte de locul aflării capului Sfâtului Ioan.
Locul sfânt al tuturor
Coborâm spre vale şi ajungem la Mănăstirea Romano - Catolică ”Pater Noster”. E locul unde se spune că Iisus şi-ar fi învăţat ucenicii să se roage şi locul în care a rostit prima dată rugăciunea ”Tatăl Nostru”. Biserica şi zidurile ce o înconjoară sunt placate cu textul Rugăciunii Domneşti în peste 70 de limbi şi dialecte.
Căutăm desigur şi Tatăl Nostru în limba română şi îl găsim târziu, căci trebuie să ajungem până în interior la altarul bisericii unde în partea dreaptă, la loc de cinste, se află rugăciunea noastră. Ne oprim acolo s-o cântăm, să celebrăm momentul şi amintirea.
Mergem mai departe spre punctul ce ne dezvăluie o privelişte panoramică uluitoare, o vedere de ansamblu a Ierusalimului, de unde putem vedea clar o serie de clădiri importante. E prilej de alte şi alte explicaţii, de povestiri, toată istoria lor, pe care încă n-o înţeleg pe deplin. Prea multe şi prea mulţi trecuţi pe acolo, răpind din tot ceea ce sunt şi au fost evreii... poporul ales. Nici nu mai ştii ce e acolo, şi cine, şi de ce... al cui e locul... Probabil al tuturor!
Ce binecuvântare!
Suntem pe calea de intrare a Mântuitorului în Ierusalim călare pe asin, cu o săptămână înainte de Învierea Sa. Ne amintim momentul descris în Evanghelii cum Domnul a venit spre pătimire ca un Împărat. Sunt şi eu pe calea Ta şi te urmez, cumva... Te caut...
Mai la vale e Grădina Ghetsimani. Intrăm uşor, furaţi de frumuseţea florilor, de trunchiurile atât de vechi ale unor măslini, de măreţia locului. Sunt iarăşi martora unor poveşti, ca desluşiri ale celor petrecute atunci, sunt ultimele momente până la prinderea lui Iisus şi unul din locurile de rugăciune dragi Lui. Sunt atât de norocoasă, ce binecuvântare!, să am eu parte de toate acestea. Părintele ne explică despre teama Lui , frica de moarte, sentimente atât de umane ce mă leagă parcă mai mult de El. Şi mie mi-e frică de atât de multe şi uneori chiar şi de moarte. Câţi dinte noi nu încearcă oare să-şi imagineze momentul, chiar dacă nu vorbim despre asta?! Adevărat? Cum e? Ce simţi? Ce crezi? Ce speri?
Vizităm rapid Biserica Naţiunilor, construită pe stânca agoniei ce păstrează vie momentul de rugăciune a Mântuitorului înainte de prinderea Sa.
Ajungem la Biserica Mormântul Maicii Domnului, loc venerat de creştini. Este locul unde s-a făcut slujba de înmormântare a Fecioarei Maria; unde apostolii veniţi au aşezat-o pe Maica în grota de la poalele Grădinei Ghetsimani. Acelaşi loc unde, după 3 zile, Toma cel ce întârziase, a dorit să deschidă mormântul pentru a o vedea încă o dată pe Maica Domnului. Dar n-o mai găseşte! E momentul ce se leagă cu Naşterea Domnului. Pe de o parte Maica, omul ce ţine în braţe Dumnezeirea, ca mai apoi Dumnezeirea să țină pe Maica Sa, omul, pruncul, aşa cum este înfăţişată iconic; căci adormiţii sunt prunci ai aceluiaşi Tată, iar gestul de legănare a colivei la slujba de înmormântare sau la parastas amintește de legănarea pruncilor și cere odihna și liniștirea celor răposați.
Drumul Crucii
Am ajuns la Poarta de Intrare în Cetate, la Poarta Sfântul Ştefan. Urcăm de acum spre aflarea locurilor pe unde a trecut înainte de răstignire. E poate cel mai intens moment, căci felul în care ne sunt redate şi explicate faptele ne transpune atât de real în vremea de atunci, conectaţi cu suferinţă, cu umilinţă, cu greutatea ce o ducea pe umerii Lui.
Prima oprire: locul judecăţii şi condamnării la moarte a lui Iisus.
A doua oprire: locul unde a fost biciuit. I se pune coroana de spini pe cap şi ridică Crucea pe umerii Săi.
A treia oprire: prima cădere a Mântuitorului sub povara Crucii.
A patra oprire: întâlnirea cu Maica Sa, pe care o zăreşte în mulţime.
A cincea oprire: întâlnirea cu Simon din Cirene, care Îi poartă crucea mai departe şi momentul de odihnă, sprijinit de piatra ce are ca mărturie urmele palmelor Sale.
A şasea oprire: locul unde Veronica vine în întâmpinarea Mântuitorului cu un ştergar pentru a-I curăţa rănile. Chipul Său rămâne imprimat.
A şaptea oprire: a doua cădere a Mântuitorului.
A opta oprire: întâlnirea Mântuitorului cu femeile ce Îl plângeau şi cărora le spune: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă, şi pe copiii voştri”.
A noua oprire: locul ce aminteşte de a treia cădere a Domnului sub povara Crucii.
A zecea oprire: locul unde a fost dezbrăcat de haine.
A unsprezecea oprire: locul Răstignirii.
A douăsprezecea oprire: moartea Domnului pe Cruce.
A treisprezecea oprire: locul cu piatra pe care a fost aşezat şi uns, la coborârea de pe Cruce.
A paisprezecea oprire: locul punerii Mântuitorului în mormânt şi de unde a Înviat din morţi. Sfântul Mormânt.
Viața nu va mai fi niciodată la fel!
Ce să înțelegi? În ce fel să trăieşti mai departe, odată ce ai trecut pe aici, odată ce te-ai oprit în fiecare din aceste locuri? Cum să-ţi atingi spatele fără să te gândeşti la carnea ce era smulsă de ghearele de fier ale biciului, la pielea întinsă ruptă. Cum să-ţi atingi capul, fără să simţi înţepătura dureroasă a spinilor? Cum să mergi drept fără să simţi povara Crucii şi greutatea ei pe umerii tăi? Cum să-ţi atingi genunchii fără să simţi durerea ce ţi-a rămas căzând la pământ? Cum să-ţi vezi mama ce priveşte, de pe margine, la moartea ta şi cum să trăiască ea văzându-şi fiul/fiica în groaznica suferinţă, în agonia morţii? Cum să-ţi priveşti ştergarul ce lasă urma suferinţei tale? Cum să te mai priveşti tu gol imaginându-ţi goliciunea ta dezvelită în faţa tuturor, ca semn de umilinţă şi batjocură? Cum să îţi simţi mâinile imaginându-ţi cuiele pătrunzându-ţi carnea şi oasele tale?
Dumnezeule, viaţa nu va mai fi niciodată la fel, odată ce ai înţeles şi ai cuprins cu sufletul tot ce s-a întâmplat acolo, tot ce a simţit El. E inimaginabil de dureros. E inuman.
Sunt copleşită, aproape mută, sunt marcată total. Sunt la picioarele Tale, mă închin Ţie şi cred, Te cred, cred în Tine mai mult ca niciodată! Şi-mi pare rău, îmi pare rău că am pierdut atâta vreme. Dar ştii... n-am să Te las aici, Te am cu mine oricum, mereu, în inimă, în gând, dar în momentul acesta decid că am să revin... am să revin, e clar! Mă cheamă... ceva de aici mă cheamă, iar!
Teribil de tulburator totul, a trecut ziua cumva pe nisimţite, e seară deja şi ne întoarcem la hotel. E timp pentru puţină odihnă şi pentru spovedanie. Mă pregătesc cumva pentru ceea ce urmează, căci ziua nu s-a terminat.
Liturghia de la Sfântul Mormânt
Ceasul bate aproape de ora 23. Ne strângem cu toţii să mergem iarăşi Acolo, la Slujba de Liturghie, de la miezul nopţii.
În drumul nostru către Mormântul Sfânt mai zăbovim în locuri pe care nu am apucat să le vedem şi care se regăsesc toate sub acelaşi edificiu, căci Biserica Sfântului Mormânt este construită sub forma unui complex ce adăposteşte mai multe altare. Slujesc acolo ortodocşii, grecii, copţii (din Egipt), armenii, sirienii, etiopienii şi romano – catolicii.
Am vreme acum să văd, să înteleg locul.
Sfântul Mormânt este protejat de un baldachin de piatră şi are 2 încăperi. Prima găzduieşte în mijloc ”piatra Îngerului”, a doua încăpere, mai îngustă, cuprinde Mormântul în care a fost aşezat trupul Domnului.
Deasupra acestora se află o cupolă mare, cu 12 raze aurite, de unde la Sfintele Paşti coboară Lumina Sfântă din cer în Sâmbăta Mare, la orele prânzului.
Vizităm Tezaurul Sfântului Mormânt ce păstrează parte din Sfânta Cruce şi multe moaşte ale Sfinţilor. Trecem de Altarul Biciuirii şi al Cununei de Spini, de Altarul Împărţirii hainelor, de Altarul Sutaşului Loghin, centurionul martor al acelor momente, care L-a mărturisit pe Hristos. Vedem altarul tâlharului care, pocăindu-se atunci, a intrat primul cu Iisus în Rai. Paraclisul Maicii Domnului cu Icoana Sa Făcătoare de Minuni, locul unde a stat cu femeile mironosiţe după răstignire, în subsolul Golgotei la capela Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin ce poartă un rol atât de important în aflarea acestor locuri, în construirea acestor biserici şi în general în răspândirea creştinismului în lume.
Ajungem la locul unde poate fi văzută piatra pe care au căzut câteva picături de sânge, la locul unde asculţi cu urechea pe placa de marmură bătăile piroanelor, mărturie sonoră a celor întâmplate acolo.
Mă uit împrejur la ziduri, sunt ca într-un labirint umblând dintr-o încăpere în alta, încercând să descopăr, să mă orientez. Sunt atât de multe, parcă le-a pus Dumnezeu acolo pe toate. E centrul pământului, aşa mi se pare, e Adevărul, e Viaţa.
Slujba de pe Golgota e imposibil de desluşit, e multă lume şi sunt departe, jos la scări, în tăcerea mea. Mă aşez uneori, genunchii nu mă mai țin şi apoi... se aude Rugăciunea... Tatăl Nostru... în limba mea, în limba noastră. Sunt surprinsă, nu mă aşteptam!
Ce nu e clar? Dumnezeu îmi vorbeşte şi aici, în limba mea, pe înţelesul meu, ca nu cumva să nu mă simt a locurilor. Cu toţii în cor rostim Suprema Rugă, uniţi de aceaşi credinţă, aceea că Dumnezeu e cu noi şi ne iubeşte.
O viață cuprinsă într-o noapte
Realitatea mă izbeşte cumplit, insă ! Mă simt strivită, împinsă, îmbrâncită. E momentul Împărtăşaniei şi lumea se îmbulzeşte. Până să ajung în faţa Preoţilor trăiesc momente ciudate, grele.
Sunt presată de greutatea unui domn ce mă împinge şi nu mai pot rezista... Mi-e tot mai greu să respir, e parcă o luptă de supravieţuire... e tot mai dificil să îndur momentul... aşa că... renunţ efectiv... ies din rândul de oameni să pot avea o clipă de respiro. Ce fac acum? Unde mă duc? Mă aşez smerită într-un alt loc, să o iau de la capăt, într-un alt şir de oameni. Cu paşi mărunţi ajung uşor spre locul de împărtăşanie, dar stai, ceva mă împiedică din nou. Sunt lovită, nu înţeleg... şi mă loveşte, iar şi iar... Privesc în dreapta şi văd femeia ce mă loveşte obsesiv cu cotul. Nu înţeleg de ce, e loc şi vreme pentru toţi. Îi cer într-o limbă ce sper să o înţeleagă, să se oprească, să nu mă mai lovească şi încercând chiar să-i fac loc o împing uşor de la spate cedându-i ei, locul meu... şi atunci, se întoarce către mine... îngheţ, îngheţ cu totul de spaimă la vederea feţei şi la auzul glasului ei ce îmi cerea, în aceeaşi limbă a rugăminţii mele, să n-o ating! Mă izbeşte culoarea gri a feţei şi tonul vocii, departe de unul femeiesc sau chiar uman. Sunt blocată, şocată, morman de spaimă, izbucnesc în plâns, tresare în mine gândul, că deşi suntem într-un loc atât de Sfânt, parcă şi diavolul este acolo, printre noi, chiar lângă mine. Sunt îngrozită de ce trăiesc, sunt copleşită de sentimente contrare...Am un alt moment în care vreau să renunţ, nu mai pot, nu mai pot sta acolo, e prea mult, e prea greu, dar nu, mai am puţin, trebuie să merg mai departe, trebuie să lupt şi imediat îmi vine în faţa ochilor privirea atât de caldă a Preotului ce mă cheamă.
Deschid gura să primesc Împărtăşania şi cu grijă înghit, puţin câte puţin. Vreau să lungesc momentul, să mă pot bucura cât mai mult de el. A fost aşa de greu, de straniu, şi toată întâmplarea asta îmi oferă subit perspectiva întregii vieţi. A faptului că până să ajungi la momentul de apogeu, omul trece prin zeci de stări și de întâmplări.
E o viaţă întreagă cuprinsă într-o noapte... în noaptea asta. E labirintul vieţii pe care mergi, sunt căutările, descoperirile, e aşteptarea, tumultul, păcatul, deznădejdea, e toată lupta vieţii de până la momentul în care te împlineşti, momentul pentru care ai trecut de toate acestea şi pentru care toate acestea au avut sens.
Îţi mulțumesc, Doamne! Îţi mulțumesc!
Sunt copleşită, aproape mută, sunt marcată total. Sunt la picioarele Tale, mă închin Ţie şi cred, Te cred, cred în Tine mai mult ca niciodată! Şi-mi pare rău, îmi pare rău că am pierdut atâta vreme. Dar ştii... n-am să Te las aici, Te am cu mine oricum, mereu, în inimă, în gând, dar în momentul acesta decid că am să revin... am să revin, e clar! Mă cheamă... ceva de aici mă cheamă, iar!
Mă uit împrejur la ziduri, sunt ca într-un labirint umblând dintr-o încăpere în alta, încercând să descopăr, să mă orientez. Sunt atât de multe, parcă le-a pus Dumnezeu acolo pe toate. E centrul pământului, aşa mi se pare, e Adevărul, e Viaţa.
Deschid gura să primesc Împărtăşania şi cu grijă înghit, puţin câte puţin. Vreau să lungesc momentul, să mă pot bucura cât mai mult de el. A fost aşa de greu, de straniu, şi toată întâmplarea asta îmi oferă subit perspectiva întregii vieţi. A faptului că până să ajungi la momentul de apogeu, omul trece prin zeci de stări și de întâmplări.