Jurnal de pelerin în Ţara Sfântă -ziua a VII a (ultima zi)Georgiana Ionescu Iordache 29.05.2018
Ultima zi: 11 Martie (duminică)
În Foișorul Cinei
E dimineaţa ultimei zi. Mai sunt câteva locuri de văzut şi mai avem ceva vreme până la plecare. Mergem pe Muntele Sionului, acolo unde s-au petrecut mai multe evenimente. E locul cu Cina cea de Taină, unde Iisus a spălat picioarele ucenicilor săi. Povestea se amplifică pe măsură ce ne sunt explicate înţelesurile acestui fapt şi culminează cu poezia citită de Gabriela, ghidul nostru.
˝La cina cea de Paste, în camera de sus, înconjurat de apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină pe azimile calde, pe mielul...fără vină...
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite. Dar , vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca , dup-ă vremii lege, cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum. Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă ? Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă ?
O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
N-ai vrea să-ţi pui tu , Petre, ştergarul astă seară ?
Chiar eu ?...Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
Dar tu ? Tu cel mai tânăr ? –Eu stau lângă stăpân...
Dar tu ? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
Chiar eu ? ...sunt cel din urmă la Domnul între ei ?
.........
Dar tu, Matei ? Tu , Filip ? Dar tu, Tadeu ? dar tu...?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost : Nu .
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher, S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-nfăşurând ştergarul, S-a aplecat uşor să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.˝ ......
Sunt emoţionată până la lacrimi şi cu capul plecat revăd momente ale vieţii mele, când de atâtea ori am refuzat să fiu eu sluga ce spală picioarele. Mă uit în jur la ceilalţi, încerc să le fur şi lor din gânduri... cu toţii ne identificăm cu un astfel de moment. Le văd tristeţea şi regretele, le văd şi le simt pe ale mele.
˝Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul ! Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul ! Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună; dar cine ia ştergarul, acela ia cunună ! ˝
Poezia Ştergarul – Autor Costache Ioanid
Cât de adevărat! Cât de adevărat!
Intrăm în locul ce celebrează acest moment, încăperea de sus, Foişorul, locul în care li s-a arătat Apostolilor după Învierea Sa, când aceştia se ascunseseră de frica iudeilor.
Ornamentul din bronz sub formă de măslin poartă la bază spicele de grâu şi viţa de vie cu struguri, mărturie a pâinii şi a vinului, Trupul şi Sângelei Lui, împărţite ucenicilor la Cina cea de Taină. Nu e nimic aşa cum ştiam, aşa cum se vede în icoane, dar mărturia locurilor e deplină.
Sub Foişor, la parter, se află Mormântul lui David. Stricteţea locului ne face să nu zăbovim. Doar Psalmii lui ne-au făcut de multe ori să stăruim în rugăciune, căci această moştenire rămâne tuturor creștinilor, pentru totdeauna.
Atâta bucurie!
Luăm iar străduţele la pas şi ajungem la locul Adormirii Maicii Domnului. Şi iarăşi icoana cu Iisus ridicându-Şi Mama, ca pe un prunc la ceruri. În mijloc se află statuia cu Maica Domnului adormită şi preţ de o cântare ce răsună în încăpere, îngenunchem cu toţii.
Ne îndreptăm spre ultimul obiectiv, Zidul Plângerii. Sunt sute de tineri militari pe străzile cetăţii. E ciudat şi,paradoxal, nu mă simt mai în siguranţă, ci îngrădită de o exagerată desfăşurare a mitralierelor, într-un loc atât de sfânt.Îmi vine în minte fragmentul de istorie în care poporul evreu a fost nimicit şi din templul lor distrus a mai rămas doar zidul... Zidul Plângerii. E parcă acelaşi lucru, sunt liberi, dar păziţi cu arma, şi plâng, îi văd, ei încă plâng acolo şi azi... îşi plâng istoria tumultuoasă.
E vremea să plecăm... Ierusalimul rămâne în urmă, iar noi gonim spre ultima oprire. E casa părinţilor lui Ioan Botezătorul, un loc mai puţin vizitat.Ni se deschide uşa Bisericii şi slujitorul Domnului se grăbeşte să ne servească cu apă şi ceva d-ale gurii. Cântăm toţi cu mare drag şi văd lângă altar icoana cu Maria şi Elisabeta cu pruncii în pântecele lor, înfăţişând sugestiv momentul din Biblie în care Maria, venind în vizită la ruda sa Elisabeta, aceasta din urmă s-a bucurat tare şi i-a săltat pruncul în pântec. Ce frumos poate să fie!
Lumea se grăbeşte să cumpere câte ceva şi ochii îmi rămân aţintiţi spre omul ce ne serveşte. E atâta bucurie cum parcă n-am văzut până acum! Ne serveşte şi rosteşte din când în când câte o mulţumire, dând slavă lui Dumnezeu.
Îi ofer şi eu o bancnotă, cerând în schimb doar o lumânare. Îi urmăresc privirea, grimasele, fericirea, şi simt şi eu bucuria de a fi făcut azio faptă bună. O împlinire mai mare şi un final mai fericit nici nu puteam avea, căci da, e finalul, sfârşitul incursiunii a ceea ce s-a vrut a fi o experienţă, o căutare, dar nu... e mult mai mult de atât!
Mărturia mea
Apusul soarelui inundă valea şi drumul spre Aeroport e parcă atât de chinuitor.Închid ochii şi mă umplu de bucurie, de dragoste, de linişte.Părintele ţine o ultimă cuvântare, odată cu rugăciunea de seară. Mă uit în jur la oameni, sunt toţi tăcuţi, cu gândurile lor.Ce-a fost cu noi, mă întreb? Parcă într-o secundă a trecut timpul şi a luat cu el tot tumultul gălăgios... nu mai e nimic din toate astea... a rămas doar iubire!
Părintele Claudiu ne oferă o Diplomă de Pelerini în Ţara Sfântă şi ne invită pe fiecare să spunem câteva cuvinte. Mă gândesc şi eu ce aş putea spune şi pun mâna pe carneţel, îl privesc şi, ... da, de ce nu?!
Un lucru personal pe care nu mă gândisem să-l împărtăşesc cu nimeni. Şi totuşi, ei sunt martorii mei şi din respect şi dragoste pentru cei ce mi-au fost alături, decid să le citesc una din zilele scrierilor mele.Sunt copleşită iarăşi, vocea îmi tremură şi lacrima din colţul ochiului stă să cadă.
E mărturia mea faţă de omul Claudiu Băzăvan ce ne-a adus aici, ce ne-a însoţit permanent, ce ne-a purtat de grijă, faţă de Preotul Claudiu Băzăvan, care a predicat neîncetat cu atât har, care a însufleţit fiecare loc, fiecare piatră, fiecare icoană cu sensuri necunoscute mie, până azi...
E mărturia mea faţă de toţi aceeia cu care am trăit acest moment, faţă de prietena mea Carmen care m-a ţinut de mână şi îmbrăţişat de atâtea ori, faţă de Preotul Sorin şi Doamna Preoteasă, care cu atâta lumină în ochi m-a privit zâmbind, de atâtea ori, faţă de cuplul ce a stat în dreptul scaunului meu ce m-a făcut să râd şi să mă înveselesc de atâtea ori, faţă de „mamaia”, de „bunica”... sunt câteva din apelative, căci numele n-am reuşit să le reţin, faţă de mama venită în Ţara Sfântă alături de cele două fiice, faţă de tânara Mădălina şi mama ei, faţă de Nicoleta... faţă de toţi pe careîi am şi acum în ochi şi mai ales în inimă.
E mărturia mea faţă de mine şi faţă de Dumnezeu.
Ajung cu greu la locul meu şi plâng desigur să mă eliberez de tot ce mai rămăsese în mine. Capul îmi cade greu în palmele ce mi se inundă...o voce în mine parcă mă întreabă: „De ce plângi? De ce plângi?” Şi eu răspund: ”Lasă-mă, Doamne, să-mi plâng fericirea!!!
***
”Nu am nevoie decât de Tine!”
A trecut tot timpul ăsta... sunt deja acasă. Intru şi mă grăbesc să despachetez.
E 3 dimineata. Fix ora la care cu o săptămână înainte, mă trezisem să plec, Acolo...
Acolo unde cred că am renăscut, Acolo unde am înţeles pe deplin ceea ce nu văzusem printre rânduri, ce nu auzisem din alte povestiri, ce nu simţisem niciodată. Sunt parcă alt om şi îmi dau seama de asta doar acum. Ridic în mână mărturii: icoane, cruciuliţe, smirnă, mir, lumânări... le privesc... Nu-s pentru mine, ci pentru toţi cei cărora le voi dărui o mică parte de Acolo, pentru a le împărtăşi și lor, cumva, o parte din ce am trăit eu.
Eu nu mai am nevoie de nimic altceva, eu am nevoie doar de Dumnezeu!
Mă uit în jur la oameni, sunt toţi tăcuţi, cu gândurile lor.Ce-a fost cu noi, mă întreb? Parcă într-o secundă a trecut timpul şi a luat cu el tot tumultul gălăgios... nu mai e nimic din toate astea... a rămas doar iubire!