Mărturii din Israel - O călătorie lungă, dar eliberatoare.Tudor Petcu 07.04.2017
Una din întrebările fundamentale care mi-a marcat conştiința spirituală aproape dintotdeauna a fost: ce înseamnă țara sfântă sau țara promisă? Fascinat fiind de misiunea şi vocația sfântă a Israelului, dar pe de altă parte copleşit de posibilitatea confruntării cu tărâmurile pe care s-a scris istoria biblică, ethos-ul meu ființial a fost mai întotdeauna cuprins de dorința fermă de a simți la propriu misterul ţării sfinte.
Călătoria cea mai lungă
O dorință care, din fericire, prin voia lui Dumnezeu, ce mi-a facilitat binecuvântata întâlnire cu părintele Claudiu Băzăvan, a devenit realitate, cea mai frumoasă realitate trăită până acum. Un pelerinaj în Israel mult visat şi mult dorit, dar care pentru mine a reprezentat de fapt o alergare continuă pentru a ajunge la punctul de sosire, adică la mormântul sfânt al lui Iisus Hristos de la Ierusalim.
Călăuzit fiind, ca toți ceilalți membri ai grupului de pelerini din care făceam parte, de către bunul meu prieten în Duh şi în scris, părintele Claudiu Băzăvan, am decolat luni 13 Martie 2017 de pe Aeroportul din Bucureşti cu destinația Tel Aviv. O dată cu acel zbor am simțit cum a început pentru mine drumul către Emaus sau, pentru a mă exprima în termeni mai cotidieni, cea mai lungă călătorie a sufletului meu. Lungă nu ca durată, ci ca simțire şi trăire pentru a gusta din platoul bucuriilor mistice. Altfel spus, o călătorie lungă dar eliberatoare.
Taina care te trăieşte
O dată aterizat pe aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv nu am simțit doar contactul cu un alt colț al planetei, aşa cum l-aş fi simțit dacă m-aş fi dus în oricare altă țară, ci ieşirea din timpul meu ca intrare în Timpul lui Hristos. De ce? Pentru că ajunsesem într-adevăr la poarta lui Hristos, pentru că mă aflam la începtul redescoperirii concrete a propriilor mele origini spirituale, prin urmare mi-am dat seama că nu voi păşi pe un teritoriu străin, ci pe un teritoriu din care cu toții ne tragem seva cea adesea uitată.
Avea astfel să înceapă cea mai puternică şi emoționantă experiență mistică, despre care nu aş putea vorbi neapărat concret pentru că orice experiență mistică rămâne suspendată undeva într-un orizont personal. Dar trăirea de care am avut parte mă obligă să dau mărturie despre sfințenia şi noblețea spirituală a pământului locuit de către Fiul lui Dumnezeu.
Înainte de toate, ar trebui poate să precizez din capul locului că primul sentiment pe care l-am avut, gândindu-mă că timp de o săptămână se va manifesta actul întrepătrunderii mele ca entitate spirituală în devenire cu lumina sfântă a țării promise, a fost cel de frică. Nu frică de ceva exterior mie, de vreun eveniment cotidian ce ar fi putut avea loc, ci de eventuala slăbiciune a propriei mele înțelegeri, pentru că a merge în Israel înseamnă de fapt necesitatea de a pătrunde rosturile tainei. Dar, din fericire, acolo, ca şi în ținuturile îndepărtate ale Palestinei, am înțeles ceea ce foarte frumos spunea Fericitul Augustin: nu tu trăieşti Taina, ci Taina te trăieşte pe tine. De aceea, este atât de important ca noi să alegem să fim aleşi.
Codul sfinţeniei
Unul dintre primele locuri sfinte vizitate de către mine care a făcut ca Binele Mântuitor să abunde în toată ființa mea a fost Muntele Tabor, acolo unde Iisus Hristos, înainte de moartea sa pe Cruce, le-a dezvăluit ucenicilor strălucirea Sa dumnezeiască. Într-adevăr, păşind sfios pe acest munte şi atent fiind la prezentarea informațională a istoriei ce îl caracterizează, am înțeles cu adevărat că scopul final al existenței este îndumnezeirea omului. Iar cine îşi fixează o asemenea țintă nu ar putea uita niciodată cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul potrivit căruia "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se poată face Dumnezeu". A fi într-un loc unde s-a aflat Hristos înainte de moartea Sa ca spălare a păcatelor noastre presupune pentru o conştiință creştină procesul explorării propriului sine. Cel puțin eu asta am simțit nevoia să fac pentru că prima întrebare pe care mi-am pus-o în minte a fost: "Dacă Hristos le-arătat ucenicilor Săi nu doar dumnezeiesca Sa strălucire, ci şi că omul însuşi poate dobândi o asemenea strălucire, atunci eu de ce nu mi-am dat seama de acest lucru până acum?" Cu alte cuvinte, pot spune că pe Muntele Tabor am înțeles pentru prima dată că strălucirea dumnezeiască există în fiecare dintre noi, acea sfințenie ascunsă ce se află înscrisă în conştiința tuturor, asemenea unui cod. Dar tocmai existența reală a sfințeniei mai sus amintită m-a determinat să îmi regândesc propriul Eu, să-l eliberez din temnița ambițiilor redemptive ale rațiunii prin care încerca să desluşească temeiurile logice ale faptului de a crede.
Confruntarea cu mine însumi
Confruntarea cu propriul meu Necunoscut spiritual m-a împins către alte revelații mai cu seamă în îndepărtata Palestina, o țară măcinată de dictatura nemiloasă a nedreptății istorice, dar care nu şi-a pierdut nicicând sensul spiritual al propriului destin ca urmare a moştenirii lăsate în urmă de Iisus Hristos, dar şi de tot ceea ce i-a urmat. Trebuie să recunosc că locurile oarecum aride ale Palestinei, precum şi condiția socială a locuitorilor ei m-au intrigat dar şi fermecat întru totul, deoarece mi s-a dezvăluit o lume pentru care istoria nu prea cunoaşte schimbări, adică un prezent ce rămâne veşnicul prizonier al trecutului.
Dar prefer să mă raportez doar la dimensiunea sfântă a Palestinei, mai ales că Palestina însăşi este parte integrantă a teritoriilor sfinte, ca urmare a faptului că Iisus Hristos s-a născut la Bethleem, oraş care astăzi aparține țării mai sus menționate.
Deşi normal ar fi să vorbesc instantaneu despre oraşul naşterii lui Hristos, îmi permit totuşi să aduc în evidență impactul pe care l-a avut asupra mea deşertul Palestinei, referindu-mă în acest sens la mănăstirea athonită "Sfântul Sava", acolo unde accesul femeilor este interzis.
Aflându-mă pentru prima dată într-o zonă de deşert, am simțit mai acut manifestarea prezenței lui Dumnezeu în orizontul meu lăuntric, fiind copleşit de liniştea desăvârşită a locului, de exercițiul izolării de modernitate, dar şi de asprimea modului de viețuire la care se supun cei 10 monahi ce locuiesc la Mănăstirea "Sfântul Sava". Va urma.
Păşind sfios pe acest munte, am înțeles cu adevărat că scopul final al existenței este îndumnezeirea omului. Iar cine îşi fixează o asemenea țintă nu ar putea uita niciodată cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul potrivit căruia "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se poată face Dumnezeu". Cu alte cuvinte, pot spune că pe Muntele Tabor am înțeles pentru prima dată că strălucirea dumnezeiască există în fiecare dintre noi, acea sfințenie ascunsă ce se află înscrisă în conştiința tuturor, asemenea unui cod.