Pe urmele Mântuitorului. Partea I (2019)Georgiana Ionescu Iordache 08.07.2019
”E timpul să clădeşti noi ziduri, dar fă-le tari de data asta! Lasă-L pe Dumnezeu acolo unde Îi este locul, înăuntrul a ceea ce veţi clădi împreună.”
Ziua I. Călătoria spre Țara Sfântă
Păşesc sfioasă pe Pământul Sfânt; sunt iarăşi aici! A trecut mai bine de un an, şi am revenit, aşa cum am promis. Îmi amintesc; Te căutam şi …Te-am găsit! Te-am găsit, Doamne!
Cum am putut oare să Te pierd şi să Te caut apoi cu atâta ardoare, când Tu ai fost de fapt aici, întotdeauna, în mine, în sufletul meu, în fiecare bucăţică din ceea ce sunt eu, în fiecare bătaie a inimii mele?!
Şi atunci, ce caut, Doamne? Ce tot mă caut? Ce tot mă rătăcesc? Şi mă tot pierd de Tine şi lupt cu ei, cu sorţii grei ce i-am ales în detrimentul fericirii. Şi m-am pierdut prin labirint, fugind de oamenii ce îmi sunt acum ca şi necunoscuţi, prin locuri ce-mi par acum ca şi străine. Am asistat neputincioasă la masacrul sufletului meu, fără să opun un minim de rezistenţă. Şi m-am trezit un om bolnav, aproape mort, ce vrea să lupte cu boala ce a măcinat atât de adânc, până la prăbuşire.
Şi m-au lovit, şi m-au rănit, m-au folosit. M-au pustiit de tot ce aveam şi a rămas …NIMIC…nimic de dat sau de primit. Şi-atunci…şi paradoxul: De eşti în mine Doamne, aşa cum eu Te simt, nu mă lăsa să cad, căci prăbuşirea doare. Şi doare în mine răul pe care l-am primit sau l-am făcut, sau vina pe care o port şi mă înspăimântă, şi doare în mine dorul celor izgoniţi sau care au ales să plece lăsând ca urmă nefericirea.
Acesta-i adevărul! Acesta e adevărul din mine, pe care îl cunoşti, pe care nu Ţi-l pot ascunde, pe care Ţi-l mărturisesc în fiecare gând, cu fiecare faptă ce mă trădează, şi-mi taie răsuflarea când suntem noi, doar noi, în liniştea serilor, în lumina ce pâlpâie uşor, lăsând loc umbrelor.
Aceasta-s eu! A Ta, oricum aş fi! Arată-mi calea şi Te voi urma! Spune-mi adevărul şi Te voi crede! Fă-mă să simt puterea Ta şi le voi spune, lor, tuturor, cum ne-am găsit.
Căci asta fac şi-acum! Şi nu-i doar o poveste, şi nici doar despre mine, ci este despre aceia ce se regăsesc cumva în tot ce scriu, despre cei ce sunt cu mine, ce simt, ce îşi doresc şi ei, ce sunt pierduţi şi-Ţi caută lumina.
Ziua II. Muntele Sfânt Tabor
”Schimbă faţa oamenilor, Doamne, şi luminează-i ca pe Muntele Tabor!”
Îl vezi de departe, un munte nu foarte mare, dar care îţi cere un efort ca să-l urci. E Muntele Sfânt! E Muntele Tabor! Nu-i chiar un munte, dar de l-aş fi urcat la pas, l-aş fi privit probabil altfel. Urcuşurile sunt întotdeauna grele, căci fiecare metru cucerit şi fiecare răsuflare te fac să îţi doreşti mai sus, sau nu, te fac să te opreşti, te poticneşti pe-alocuri, şi oboseşti…oricum ar fi urcuşurile îţi dau mai bine perspectiva, îţi dau răgaz să îţi doreşti, să îţi asumi şi drumul, dar şi destinaţia.
Şi destinaţia mea acum e Muntele Tabor. Unul din locurile cele mai importante din Ţara Sfântă, locul în care Mântuitorul i-a dus pe cei mai dragi ucenici ai Săi să le arate ”pe cât puteau ei vedea”, strălucirea Sa dumnezeiască.
Odată ce-ai ajuns sus, intri pe o poartă mică şi dai de curtea largă, împodobită în flori şi arbori orientali, iar în partea dreaptă a curţii de biserica mănăstirii ortodoxe Schimbarea la Faţă.
Catapeteasma frumos împodobită, vopsită în culoarea verde şi poleită cu aur, cuprinde 3 altare: în mijloc altarul Schimbării la Faţă a Domnului, în dreapta altarul Sfinţilor Prooroci Moise şi Ilie, iar în stânga altarul Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie.
La mijlocul bisericii, în partea stângă, se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, despre care tradiţia spune că a ajuns aici în mod miraculos, tocmai de la Muntele Athos. Icoana e din hârtie şi a fost găsită într-o sticlă de un arab din Nazaret, în apa Mării Mediterane, alături de o scrisoare a unui creştin bolnav, care nu a mai putut ajunge până în Ţara Sfântă.
Este deci un loc special, de rugă, de plânset, de cugetare. E locul în care cazi în genunchi ştiind că la finalul rugăciunii te vei ridica mai uşor, mai bun, mai puternic, mai cu dor de aceste locuri.
Aşa a fost cu mine atunci, aşa e şi acum, a doua oară în faţa Ta, legate de plăcuţa rugăciunii mele ce ţi-a rămas la sân, ca pe al tău copil să-l ocroteşti, să-l luminezi, să-l ţii de mână şi să-l îndrumi pe calea ce poate, încă o dată, îl va purta şi aici.
Şi mă retrag în verdele frumos, la palmierul lângă al cărui trup mă şi aşez şi iau aminte şi reflectez la cele ce cu patos ni le spusese Preotul.
…”faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele i s-au făcut albe ca lumina…iată, un nor luminos i-a acoperit cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea:
Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea: de El să ascultaţi” (Matei 17, 2-5).
Dumnezeu le-a vorbit oamenilor, în felul acesta, de puţine ori, îmi zic. Acesta este unul din locurile unde a făcut-o, şi asta mă face să mă simt altfel. Şi martori n-au fost doar Petru, Iacov, Ioan”…şi iată, doi bărbaţi stăteau de vorbă cu El: erau Moise şi Ilie.” (Luca 9,30). Şi vechiul şi noul Testament într-un singur loc, ca legătura incontestabilă, uniţi sub unul…şi continui să mă gândesc…
De am vedea şi noi…dar nici aşa n-am crede, poate. Căci lumea are un mod ciudat de-a fi, şi nu mai vede nici când vede, şi nu mai crede în nimic. Şi ne-am schimbat în rău, cu toţii, şi am uitat de Tine, de lumină. Trăim în întuneric, sub valul ce ne-a înceţoşat gândirea.
Schimbarea la faţă…norul..lumina…Da! Asta trebuie să fie! Gândesc în sinea mea că asta mă îndrumă să fac; ştiam ce caut şi ce-mi doresc, dar îmi apare clar în minte abia acum şi cercetez mai cu atenţie mesajul.
Schimbarea pe care mi-o doresc, căci ce-am să fac cu ce-a rămas, acel “nimic de dat sau de primit”? …asta însemnând doar urme, pereţi zdreliţi şi pe alocuri însemnaţi c-o lamă fină de cuţit cu semne şi nume ca pentru totdeauna să rămână acolo, de parcă aş mai fi vrut să-mi amintesc?!
Încearcă să-ţi imaginezi: cum zidurile cad sub greutatea lor, cum spargi, şi rupi şi smulgi, şi urli de durerea ce se ridică precum praful dintre dărâmături. Şi nu mai vezi nimic, şi te întrebi de-i bine ce-ai făcut şi te-ndoieşti, şi urli şi mai tare, dar ştii ce? Nu te aude nimeni! Eşti tu cu tine, nu vede nimeni şi nimănui nu îi pasă, chiar dacă se surpă zidurile tale şi te afunzi în groaznica durere. Şi-apoi te uiţi în jur, la ce-a rămas; nu te mai poţi întoarce, nici n-ai la ce, ai mai rămas doar tu şi golul.
Aşa că uită! Uită de tot ce-a fost şi mergi mai departe! E timpul să clădeşti noi ziduri, dar fă-le tari de data asta. Fă în așa fel încât cei ce vor dori să vină spre tine să fie buni şi blânzi. Şi lasă iarba să crească, lasă roua zorilor să-ţi ude verdele crud, lasă geamul larg deschis pentru lumină şi mai ales, lasă-L pe Dumnezeu acolo unde Îi este locul, înăuntrul a ceea ce veţi clădi împreună.
Ascultă-ţi liniştea ce s-a lăsat. Eşti o făptură nouă! O altă tu…şi o dilemă: Ce faci acum cu tine?
Epilog
Rugă: Schimbă faţa oamenilor, Doamne , şi luminează-I cu puterea-Ţi, ca pe Muntele Tabor.
Umple cu lumina Ta totul, ca să vedem veşnic iubirea, să recunoaştem bunătatea, să înmulţim binefacerea şi să dorim pacea. Amin!