„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!” (Rom. 12, 21)

Biserica și tineriiGabriela Băducu 01.11.2019

”Tinerii refuză să mai fie mobilă în biserică, vor să fie oamenii vii, să respire prin Evanghelie!” (preot Constantin Necula)

S-au scurs deja două ceasuri de când oamenii așteaptă entuziasmați o strângere de mână, câteva rânduri scrise sau poate doar un zâmbet din partea unuia dintre cei mai iubiți români ai tinerilor zilelor noastre. Cu fiecare copil, cu fiecare bătrân ori adolescent, parcă bucuria de a fi printre oamenii și pentru oameni se intensifică și oboseala finalului de zi nu se mai simte. S-ar părea că nu s-a terminat, ci abia acum începe conferința „Biserica și tinerii“, susținută de părintele profesor Constantin Necula, conferință cu care a debutat Festivalul Conștiința, un festin cultural, devenit pentru ploieșteni o tradiție a anotimpului arămiu.

Dragostea ca etalon

Cunoscut pentru sutele de întâlniri în mijlocul studenților, doctor în teologie, profesor la aceeași Facultatea de Teologie pe care absolvit-o, cu studii în domeniul psihologiei, părintele Constantin Necula nu ar fi putut alege o temă mai oportună și de actualitate decât aceea privind relația dintre Biserică și tineri.

Astfel, consideră părintele, sintagma ”Biserica și tinerii” nu este o disjuncție, așa cum cei mai mulți se grăbesc să creadă, ci un șir conjunctiv. Tinerii nu ar trebui catalogați drept ”drăcușori”, în timp ce biserica să fie acoperită cu aura sfințeniei. În prezent, se încearcă din răsputeri diferențierea oamenilor, unii fiind săraci, iar alții bogați. Nimic mai fals. Nu sunt unii mai  bogați decât alții, iar unii mai săraci decât ceilalți. Dimpotrivă, suntem la fel de săraci cu toții, căci atunci când ne lipsește dragostea, ne lipsește orice fel de bogăție și tototodată orice fel de tinerețe. Tinerii care nu iubesc sunt poate acei tineri care nu au primit niciun strop de iubire și prin urmare, nu știu, la rândul lor, să ofere iubire. Unii dintre ei abia au părăsit centrul de plasament ca să intre apoi în penitenciar...

Învierea sau moarte din timpul vieții

Cum în relația dintre copii și Biserică inevitabil școala joacă un rol fundamental, educația a constituit unul din aspectele asupra căruia părintele a insistat. Când se vorbește despre egalitatea în educație, gândul ne duce la ideea că școala privată este superioară. În România sunt zeci de locuri în care şcoala nu respiră deloc. Ne uităm prea mult la comentariile, din studiouri, ale mediocrilor  jurnalişti, pentru a înțelege ce se întâmplă cu adevărat în România şi ne lăsăm furați; din fața icoanei am trecut în fața televizorului, de la citirea Scripturii, ne uităm la telenovelele turceşti. Prin urmare, tinerii noştri nu s-au prostit din nimic, există nişte rupturi de sens în toată cultura. Dacă stăm în fața televizorului cu gura deschisă ca la dentist, ne merităm moartea din timpul vieții. Câtă vreme, în schimb, deschidem ochii și urechile spre El, ne merităm învierea din timpul vieții. În această situație, nu ne rămâne decât să alegem.

”Ferește-ne, Doamne, de știri!”

În continuare, invitatul a surprins în detaliu raportul dintre învățătura Sfintei Scripturi și copiii noștri, care din nefericire, este deplorabil. Nu facem decât să îi învățăm pe tinerii de astăzi exact opusul Evangheliei de ieri. Dacă odinioară oamenii erau sensibili la sfaturi precum: „iubiți vrăjmaşii!“, „iertaţi-i pe datornici!“, acum expresia „Lasă că îi învățăm noi minte!” a devenit laitmotivul vieții noastre. În ciuda acestei realități, Dumnezeu continuă să ne iubească, dovada găsindu-o la Sfântul Evanghelist Luca „Şi iubiți pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine [...] că El e bun şi cu cei nemulţumitori şi răi”, așadar cu noi toţi, întrucât despre noi este vorba în acest text, noi, cârcotaşii, care dacă e soare, considerăm că este prea cald, iar dacă plouă, că e prea udă ploaia. Să ne ferească Dumnezeu de ştiri precum apropierea unui val de frig polar de România, căci li se dă crezare, cu toate că totul e regizat de cei mult prea sus-puşi pentru noi, cu scopul de a înspăimânta lumea și astfel să o poată dirija în ce direcţie doresc ei. Toată jongleria de biliard nu poate să nu afecteze tinerii. Se poate observa cu ușurință că tot ce li se propune tinerilor noştri este răsturnarea Evangheliei. Așadar, când ne gândim la relația dintre biserică şi tinerii, Biserica trebuie să deschidă gura şi să mărturisească: ”de ajuns cu muțenia!”. Biserica trebuie să pună în mâna tinerilor Scriptura, să descopere modele de preoţie vie care să le dea copiilor sens în Biserică.

”Ajutați-i să creadă!”

Spre exemplu, anul trecut, la întâlnirea tinerilor ortodocşi de la Sibiu, părintele a făcut un prim experiment şi i-a lăsat pe aceștia să spună ce vor ei, iar răspunsul a fost răspicat: tinerii refuză să mai fie mobilă în biserică, vor să fie oamenii vii, vor să facă parte dintr-o Biserică în care Evanghelia să se trăiască pur și simplu, să le fie prezentată ca atare, să poată să respire prin Biserică şi prin Evanghelie adevărurile de credință de care au nevoie pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Ca orice copil care merge la alfabetizare, se vor a fi alfabetizați. Nu poţi să-i tragi de mânecă, de ureche, pentru că nu ştiu nimic, dacă noi nu i-am învățat să scrie cuvintele iubirii lui Dumnezeu. E foarte uşor să constați comportamentul deviant, dar e mult mai greu să constaţi ce cauzează acest comportament şi cum poţi îndrepta lucrurile.

În stare de veghe?

Astfel că, pentru a discuta despre Biserică şi tineri, conferențiarul socotește că ar trebui să vorbească despre oamenii maturi. Despre cei care, ca generaţie,  într-o vreme au refuzat să fie rataţi, oameni care ating 50 de ani şi decid să îşi schimbe vieţile sau oameni care îndrăznesc să îşi crească copiii altfel. Astăzi lumea spune că nu sunt tineri în biserică. Oare chiar nu-i văd pe părinţii tineri care vin cu copiii la împărtăşit? Cine le îngăduie să fie orbi şi să vorbească despre lucruri pe care şi le închipuie? La fel se întâmplă şi cu pelerinajul la Sfânta Cuvioasă Parascheva. Este filmată doar coada, nu şi oamenii din coadă. Se fac comentarii doar cu privire la ce vor ei, nu şi la ceea ce rezultă de fapt din ceea ce se întâmplă în vieţile oamenilor aceia care, până la urmă, fac un exercițiu de încredere în Hristos, un exerciţiu de cunoaştere a trezviei, adică a acelei stări de om care stă de gardă într-un foişor, păzindu-şi propria ţară. Când mergem la biserică, asta facem, stăm treji! Ne apropiem de biserică cu grijile noastre, cu tulburările noastre, fără ca acest fapt să reprezinte vreo problemă. În acest context, dacă nu-L cunoști pe Dumnezeu, te bați singur. Un copil care e atent la lucrurile care i se întâmplă în viață, e dintr-o dată de neprețuit. De ce ne iubim copiii și copiii pe noi? Pentru că ne recunosc. La fel stau lucrurile și cu Hristos.

Inocența ne îndrumă

În continuare, părintele relatează o poveste pe care a citit-o de curând și care l-a impresionat: într-o comunitate catolică avea loc catehizarea copiilor, pregătindu-i să se împărtășească, iar printre aceștia era și un copil  diagnosticat cu autism, astfel încât părea că nu înțelege ce i se spune, cum, de altfel, sunt și unii adulți. Și nu știau ce să facă, dacă să-l împărtășească, să nu-l împărtășească, cercetând în amănunt ce spune canonul, ce spune unul, ce spune altul. Până la urmă, în seara dinaintea Crăciunului, au amenajat scena nașterii Mântuitorului cu bebelușul Iisus din lemn, cu magii și Maica Domnului și au chemat copiii, urmând ca a doua zi să-i mirungă și să-i împărtășească. Foarte liniștit, episcopul a felicitat copiii pentru că au fost cuminți și  au mărturisit credința, iar acum a venit vremea să-L îmbrățișeze pe pruncul Hristos, care a venit. Toți au alergat către copilașul din lemn, cu excepția celui care nu înțelegea mare lucru, care a îmbrățișat tabernacolul unde era ținută sfânta împărtășanie. Concluzia acestei istorisiri este că nicicând oamenii maturi nu ar trebui să se bazeze pe faptul că sunt mai deștepți decât copiii, întrucât cei mici văd cu inima. Dacă ne taxează undeva tinerii de astăzi, ne taxează unde noi ne-am pierdut inima. Cum ar putea ei să crească curați, câtă vreme noi i-am învățat murdari?  Adulții sunt cei care le cultivă modele de murdărie sufletească din care fac vedete peste noapte. Cum ar putea să creadă că învățând ai parte de viață, dacă le punem tot timpul înainte modele care n-au nicio legătură cu viața propriu-zisă?  Nici măcar profesorii nu mai pot influența în bine viața copiilor noștri, întrucât excesul de drepturi a condus la lipsa unei culturi privind protecția personală în rândul dascălilor.

”Să dăm înapoi copiilor Biserica!”

„Copiii noștri au ajuns neprotejați în oricare dintre drepturi pentru că li s-a încălcat principiul fundamental al educației, principiul conform căruia nu poate educa decât acela care are ceva de zis, nu ceva de afișat. Continuăm  să ne creștem copiii cu lozinci de partid: ”Să facem totul pentru o mai bună organizare a muncii la nivelul școlilor!”, ”Să facem totul pentru sporirea siguranței la locul de școlarizare!” De fapt, când facem totul, nu facem nimic! Nu reușim să ne mai educăm copiii prin exemple, pentru că ne e frică să mai dăm exemple. Ne e frică să vorbim despre feminitate, ne e frică să vorbim despre paternitate, ne e frică să vorbim despre frumos, ne e frică să vorbim despre muzica românească de calitate și fricile pot continua. Ne-au transformat în ceea ce au vrut, ne-au transformat   într-o turmă de fricoși. Ca rezultat, Biserica are o misiune și  mai grea decât a avut înainte, pentru că trebuie să se strecoare în cel mai greu dintre lagărele lumii: în lagărul libertății. În lagărul în care toată lumea este strânsă și ucisă. Fisurile de apărare au apărut în favoarea celor care trebuie să intre, nu în favoarea celor care trebuie să iasă. Suntem, așadar, dinaintea unei provocări. Dacă vrem să avem tineri în Biserică, nu trebuie să întinerim biserica, ci să le-o dăm înapoi copiilor, să-i învățăm pe copii încă o dată, de la capăt, refuzând să publicăm manuale de religie neinspirate, refuzând să punem mediocri la catedra de religie, scoțând afară pe cei care, într-un mod sau altul, întrerup comunicarea Bisericii cu comunitatea, în încercarea nu disperată, ci normală, de a ne așeza toți ca trup al lui Hristos, înaintea lui Hristos.“

De același autor