Centenar OASTEA DOMNULUI – o mişcare salvatoare pentru Ortodoxia mileniului III - NAȘTEREA DIN NOUGeorgeta Liliana Lupoaie 30.03.2023
Ortodoxia a fost și este prigonită, iar vrăjmașii vor lupta împotriva ei, până la sfârșitul veacurilor. Domnul a știut la câte prigoane îngrozitoare va trebui să se aștepte Biserica Sa.
Până la ultima prigoană, pe care o va dezlănțui antihristul împotriva aleșilor lui Dumnezeu, în vremurile din urmă, în întreaga lume. (Apocalipsa 12, 9)
■ În fiecare generație, Hristos apare ca un semn de împotrivire (Luca, 2, 34). Dar și Biserica, Trupul lui Hristos, se evidențiază întotdeauna ca un semn de împotrivire, fiind războită de către stăpânitorii întunericului acestui veac. (Efeseni 6, 2)
■ Biserica lui Hristos este prigonită pentru că ea deține tot Adevărul, iar Satana luptă împotriva Adevărului. Cei ce trăiesc înșelarea nu sunt prigoniți de către tatăl minciunii.
■ Cei care mărturisesc și propovăduiesc adevărul autentic și nefalsificat al Evangheliei sunt prigoniți și duși ca oi spre junghiere. adevărul autentic și nefalsificat al Evangheliei sunt prigoniți și duși ca oi spre junghiere.
Mântuitorul Hristos – Dumnezeiescul Întemeietor al Bisericii este Primul ei Mucenic care a fost Răstignit pentru că a revelat și învățat Adevărul. De aceea, Domnul i-a certat pe răstignitorii Lui, ca pe niște prigonitori ai Adevărului: „Voi căutați acum să Mă ucideți pe Mine, Omul care v-am grăit Adevărul, pe care de la Dumnezeu l-am auzit.”(Ioan 8,40).
Jertfa de pe Cruce este izvorul actelor martirice din primele secole ale creștinătății. Martiriul este conștiința comună a Ortodoxiei iar centrul spiritualității ortodoxe este martiriul conștiinței. Creștinismul primar a surprins lumea antică prin paradoxala sa așezare. Creștinii dădeau Cezarului ce era al Cezarului, cu alte cuvinte respectau tot ceea ce nu contravenea conștiinței lor înflăcărate de credință în Hristos.
Cu toate acestea, nu au putut fi înregimentați de sistemul existent al epocii, dată fiind bogăția vieții lor lăuntrice și a vitalității organismului comunitar eclezial, dospit de Fermentul Logosului Întrupat și al Învierii Sale, de Vestea cea bună a Evangheliei. Dimpotrivă, au răsturnat ei sistemul lumii antice prin puterea dragostei. Lecția pe care au dat-o omenirii, pentru veacuri, este determinantă pentru condiția umană, care nu poate fi redusă la rangul de rotiță într-un sistem. Erau in minoritate, dar în permanentă stare de război, biruind împreună cu Hristos.
„Mucenicii secolul XXI” Trâmbița Cuvântului Întrupat reașeza temeliile Creației, reconfigurând la nivel uman, relația dintre frate și frate, după Modelul Comuniunii Trinitare. În acest context, Sfântul Grigorie Teologul, marele apărător al Adevărului dumnezeiesc, lovit cu pietre de majoritatea împotrivitoare, spunea: „Aceștia au clădirile, noi Îl avem pe Cel ce locuiește în biserică: aceștia au bisericile, noi Îl avem pe Dumnezeu și devenim biserici vii ale lui Dumnezeu Cel viu, altare însuflețite, jertfe cuvântătoare de ardere-de-tot, jertfe desăvârșite, dumnezei prin Treimea Căreia ne închinăm; aceștia au autoritățile de partea lor, noi îi avem pe îngeri; aceștia au obrăznicie, noi credință; aceștia știu să amenințe, noi știm a ne ruga; aceștia acuză, noi știm să ne purtăm; aceștia au aur și argint, noi avem cuvânt curat… Turma încredințată mie este mică? Da, dar nu se îndreaptă spre prăpastie. Turma mea este mică, însă nu are lupi în ea, nici nu așteaptă vreun tâlhar ca să o prade…[…]Nu mă tem că turma este mică, căci ea este adunată în aceea că eu cunosc oile mele și ele mă cunosc pe mine. Acestea Îl cunosc pe Dumnezeu și sunt cunoscute de către Acesta… Pe acestea eu le strig pe nume…și ele mă vor urma, căci le adap cu apa cea vie…”(Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul al XXXIII-lea, Către arieni și către sine.)
„Cuvintele pr. D. Stăniloae”
Omul e mai presus de orice sistem din lumea creată, pentru că taina chipului său are potențialul infinit al îndumnezeirii. Sfinții și martirii au apărat cu prețul vieții lor acest dar neprețuit pe care îl poartă în adâncul ființei, spre a-l face să rodească în veșnicie. Mucenicii Bisericii din catacombe și cei ai secolelor următoare, la distanțe de secole întregi unii de alții, din punct de vedere cronologic, luptă pentru adevăr, dau mărturia cea bună și se nevoiesc împreună pentru credința în Hristos. Sfinții mucenici ai secolului nostru leagă mărturisirea credinței lor de mărturisirea bunilor biruitori atleți din Colosseum-ul Romei. Sângele binecuvântat al muceniciei este cel mai puternic adeziv prin care se unesc, în comuniunea cea tainică a credinței, toate oștirile slăviților mărturisitori ai credinței. Revelarea Voii lui Dumnezeu prin părintele Iosif Trifa, pentru Biserica și neamul nostru și prin acestea pentru tot pământul, cerea un anumit timp. Poporul nostru a parcurs, prin toată istoria lui de jertfă și martiraj, etapa pregătitoare pentru acest timp.La începutul secolului XX, după unirea teritorială a românilor, s-a plinit vremea. Marea Unire - idealul plătit cu atâtea jertfe - nu coaliza însă, şi la nivel duhovnicesc, neamul românesc. Era nevoie de o desăvârșire a acestei unități, pe Verticală, prin comuniunea în Hristos. Părintele Iosif, inspirat de Duhul Sfânt, face chemarea la schimbarea vieții și lupta împotriva diavolului și a păcatului, prin Nașterea din Nou.
„Numai prin credința în Dumnezeu cel personal și deplin prin credința întemeiată de Revelația în Iisus Hristos se restaurează omul. Iar aceasta însemnează o angajare a fiecăruia în strădania de restaurare a semenilor prin comuniune și servire.” (Iisus Hristos sau Restaurarea omului, pr. Dumitru Stăniloae, pg. 83, Sibiu, 1943)
„Singura salvare”
Ce ne-a adus revelația primită de părintele Iosif Trifa? Ieșirea de sub blestemul păcatului, Nașterea omului nou prin omorârea omului vechi: „[…] Singura salvare a poporului nostru și a credinței noastre este în această Lucrare – Mişcarea Oastea Domnului - care face o renaștere duhovnicească și evanghelică în viața noastră, începând cu individul. Acesta este omul cel nou pe care-l preconizează toți acei care voiesc binele neamului nostru.” (Traian Dorz, Strângeți fărâmiturile, vol. IV, pg.119-120).
Abia după Nașterea din Nou, trăită prin credință, putem vedea clar ce mărgăritar de belșug și har este legătura de comuniune cu Dumnezeu și ce anormală era starea noastră, cea firească, înainte de a-L afla pe Hristos.
Dezbrăcarea de cămașa de forță a căderii face cu putință aflarea libertății și demnității filiale după care suspină întreaga făptură. „Oastea Domnului” a adus, prin Nașterea din Nou, dislocarea răului din mii și mii de suflete: „Acum Dumnezeu a făcut această revelație ca o naștere din nou a întregului nostru popor.[…] De aceea, alipiți-vă de această Lucrare. Hotărâți-vă pentru Domnul! Căci atunci ascultați glasul părinților noștri, nu numai glasul lui Hristos și glasul apostolilor Săi. Ci acest glas sfânt multiplicat și răspândit prin cronicarii noștri, prin înaintașii noștri, ajuns până la noi, mărturisindu-ne testamentul cel sfânt al lui Hristos lăsat lor de înaintașii lor și lăsat nouă de înaintașii noștri. Alipiți-vă de Dumnezeu! E o binecuvântare cum nu se poate mai mare această Lucrare a lui Dumnezeu.”(Traian Dorz, Strângeți fărâmiturile, vol. IV, pg.96-106)
„Pe urmele Părintelui Iosif TRIFA”
Cei convertiți și restaurați în Hristos au învățat să meargă contra curentului, ca și primii creștini, având de întâmpinat, chiar și de la casnicii lor, dispreț, suspiciune, neîncredere, ură, bănuieli, acuze, ocări și loviri dintre cele mai amare. Având pe Hristos mai presus de tot binele lumii, au aprins în lume scânteia iubirii de Dumnezeu care a înviat suflete, ajutându-le să simtă bucuria ce nu poate fi atinsă de rugina întristării lumești. Ostașii Domnului, pe urmele sfântului Părinte Iosif TRIFA, au aruncat sămânța Evangheliei pretutindeni: și în drum, și în loc pietros, și între spini și în pământ bun, crezând în posibilitatea schimbării sufletești. Și prefaceri minunate s-au petrecut în sufletele oamenilor, încât au fost în stare să reziste unui întreg sistem construit pentru a strivi și anihila conștiințele.
Nașterea din Nou creează o blindare a conștiinței, activează contrastele autentice ale existenței ce conferă vieții o nebănuită prospețime și o unitate simfonică în infinite: acorduri, ritmuri și variațiuni. Cu alte cuvinte, abia acest salt al omului în Dumnezeu trezește noutatea și surpriza absolută ce păstrează în el, neslăbite, motivația și elanul vieții, dincolo de orice limitări induse de condiția actuală a existenței pământești și chiar dincolo de sfârșitul ei inevitabil.
„Vine o vreme când...”
Vine o vreme când ceea ce ești se separă și trece mai presus de ceea ce ai. Când lași toate și rămâi cu ființa ta, cu sufletul tău, înaintea lui Dumnezeu. Moartea ne arată acest fapt și ne previne asupra urgenței de a asimila în noi înșine cele de folos pentru acest moment, când nimic exterior nu ne va putea veni în ajutor. Când toată securizarea și comoditatea și bunăstarea exterioară se vor desprinde de viața noastră ca o pieliță veche și vom intra într-o lume nouă cu ceea ce suntem, cu bogăția sau sărăcia noastră lăuntrică. Sfinții noștri înaintași au înțeles acest lucru când au mărturisit în lume despre faptul că a fi viu în Hristos contează infinit mai mult decât dorința de supraviețuire și decât slava unei lumi crepusculare, în care chipul omului devine tot mai lipsit de strălucire din cauza lipsei duhului. Avem teribilă nevoie să experiem această stare a ființei, să ne descoperim sinele, înaintea lui Dumnezeu, să pregustăm prin Nașterea din Nou, înainte de pasul final al existenţei, Viața cea adevărată.