Cu urechile astupateZosima Macarie 14.04.2022
”Războiul s-a ivit în lume pentru că noi nu-L auzim pe Dumnezeu și nici pe aproapele.”
Trăim vremuri haotice și pline de înșelare. Cu cât credem în certitudinile personale, cu atât viața parcă ne arată că ne-am înșelat. Facem previziuni, pronosticuri de viață, ne certăm pe cuvinte, ne înghesuim fricos în norme și reguli ca să ne apărăm viața, existența, reguli făcute de oameni fără Dumnezeu, mânați de interese mărunte, ascunse și viclene. Ne tot întrebăm când se termină toate acestea și ne rugăm, deseori tot egoist și ipocrit, să revenim la o viață frumoasă și liniștită. Dar, oare, am avut-o?
Autismul spiritual
Toate întâmplările sunt legate de lecții pe care omenirea trebuie să le învețe. Iar cele personale sunt cu atât mai puternic înrădăcinate în propria noastră menire. Nu am venit aici pe pământ fără sens. Iar cine trăiește fără sens, moare și aici în fiecare zi și dincolo, pentru veșnicie. Însă câți oameni raportează ce se întâmplă în lume la propria persoană și aud cu urechea inimii cuvântul pe care universul li l-a transmis? Câți oameni se întreabă personal cu ce au greșit sau ce nu sunt, ca să se întâmple răul? Căci răul din celălalt a fost cândva încurajat de fiecare din noi. Nu ne întrebăm pentru că de fapt nu auzim. Urechea noastră e defectă. Auzim ceea ce dorim să auzim. Am devenit autiști spiritual - îmi cer iertare pentru cuvânt. Suntem bolnavi de surzenie. Dumnezeu strigă mereu și ne cheamă, ne șoptește prin îngeri și sfinți, prin lucrarea Lui providențială, mereu ne îndeamnă la revenerire, la auzire, dar noi ne facem că avem treabă și ascultăm muzica noastra egoistă, păcătoasă pe fundal. Devenim, uneori brusc, empatici și evlavioși. Facem o milostenie care e musai să fie văzută și auzită, sau ne plângem altora cât de greu este pe pământ, ce nefericiți sunt alții care sunt bătuți de Dumnezeu, de soartă.... Apoi ne lamentăm siropos, că trebuie să facem ceva să salvăm omenirea și începem desigur cu fapte care ne potolesc un pic conștiința.
Tot surzi suntem, spiritual vorbind. Trăim în lumea pe care ne-am construit-o și nu vrem cu nici un chip să auzim alternativa. O altă opțiune nu intră în optica personală de gândire. Oare de ce devenim atât de îndârjiți să credem că adevărul nostru este Adevăr? Poate pentru că în ființa noastră nu este prezent Cel Care este doar Adevăr, Hristos-Dumnezeu. Avem în noi frânturi de adevăr și deci frânturi de ființă. În rest ne mințim frumos și așteptăm cuminți să se întâmple ceva în afara noastră, dar noi să putem profita de beneficii, dacă se poate.
Frumoasele minciuni
În plan personal am întâlnit mulți oameni care au o problemă sau chiar mai multe. Vin foarte angajați să fie ascultați și dornici (parcă) să se vindece, să rezolve în ei durerea. Atâta timp cât îi asculți, e bine, chiar foarte bine. Apreciază și zâmbesc. Dar, dacă încerci să le spui un adevăr dinlăuntrul lor care este evident, totul se schimbă. Intră în surzenie. Se fac că nu aud și schimbă brusc subiectul sau devin brusc grăbiți. De ce? Pentru că ei nu vor acel adevăr. Ei vor să audă un discurs care să le satisfacă egoul. Vor să plece cu urechile gâdilate de cuvinte frumoase, încurajatoare și chiar mincinoase. Atunci consideră ca i-ai ajutat și că începând din acel moment, viața lor e mai bună și tu devii un samarinean lăudat.
Diavolul, dușmanul nostru dintru început, nu se vrea singur pedepsit, el urmărește cu acrivie și șiretenie să aibă complici la strategia lui de a se răzbuna pe Dumnezeu. Și de aceea ne închide ochii, urechile, ca noi să auzim povestea lui. Și noi de multe ori asta facem. Mereu și mereu, până când devenim absenți de la Viață, de la Adevăr și de la luptă. Căutăm argumente, ne dezvinovățim, judecăm pe alții pe care îi considerăm vinovați de dezastrul lumii și chiar al nostru personal. Absolutizăm. Deviem de la subiect. Uităm pentru ce am venit aici și mai ales uităm că suntem veșnici și că veșnicia are două sensuri. Ne plac jumătățile de adevăr, ne place timpul gândit și confecționat de alții. Și noi luăm de-a gata cuvântul cosmetizat îndelung de cei care au interes să fie îmbrăcat cu ținuta adecvată propriilor dorințe.
În căutarea păcii
Dumnezeu ne vrea liberi, dar oare putem trăi libertatea lui Dumnezeu? Știm să fim atenți cu ochii, cu urechile, cu inima și cu toată ființa la orice semn sau cuvânt pe care Dumnezeu ni-l rostește? Devenim brusc suspicioși în privința noastră, ne suspectăm că nu facem binele și-i lăsăm pe ceilalți în pace, făcând introspecție de duh pe noi înșine?
Aud adesea îndemn la rugăciune. Pentru sănătate, pentru pacea lumii, pentru binele planetei. Bună faptă e rugăciunea. Dar, mă întreb, sufletul meu e sănătos, în inima mea este pace? Dacă este, atunci ruga mea pentru lume, ajunge la cer. Și dacă tu ai pace, fratele meu, și dacă tu respiri cu inima vie pe Dumnezeu, cu siguranță rugăciunea ta ajunge la cer. Dacă strigăm împreună ”Doamne!” încât să se cutremure ființa, oare nu ajunge durerea inimii până la Hristos? Ba da, ajunge! Și dacă măcar zece dintr-o cetate ar face asta, ar auzi cuvântul și l-ar plini, credeți că ar mai fi război, boală, foamete, plăgi? Este război pentru că noi nu-L auzim pe Dumnezeu, nu-l auzim pe aproapele. Pentru că noi ducem război cu celălalt, nu cu noi înșine, cu răul din noi. Pentru că nu avem pace cu noi, pentru că ne războim cu Dumnezeu și cu ceilalți. Suntem bolnavi de frică pentru că nu avem curajul să auzim când ni se spune adevărul și să-l urmăm, să ascultăm cuvântul bun și să-l plinim.
,,Să ne rugăm pentru pacea lumii”..... dar mai întâi să devenim buni ascultători ai lui Dumnezeu. Și pacea va veni! Sus inimile!