Cuviosul Gherontie cel nebun pentru HristosGabriela Băducu 17.01.2019
„Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor” – Matei 5, 3
«Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” – Luca 17,10, înfrânându-le gândurile venite de pretutindeni și convingându-i să fie cumpătați, să nu se laude cu izbânzile lor, ci să cunoască faptul că cea mai mare dintre toate virtuțile este smerenia, că omul trebuie să se arate întâi de toate modest în reușitele lui.» Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur II
Poate că egocentrismul unora îi va determina să-și construiască apărarea, motivând că pasajul invocat este desuet și cu siguranță a încetat să-l mai vizeze pe omul modern. Ei bine, raționamentul este cât se poate de eronat, existând numeroase contraexemple contemporane. Voi încerca să expun viața monahului Gherontie sau, așa cum era numit de cei apropiați, a cuviosului Gherontie cel nebun pentru Hristos. Născut la 4 noiembrie 1934, în satul Viscri din Țara Făgărașului, nepot de frate al părintelui Modest Aldea, stareț al mănăstirii Ciolanu și ulterior eclesiarhul catedralei episcopale din Buzău, a absolvit doar patru clase, fapt ce nu l-a împiedicat să-L mărturisească pe Hristos din pruncie și până la ultima suflare, având modele pe mama sa, despre care spunea că era foarte, foarte evlavioasă și pe unchiul său, părintele Modest. A intrat în viața monahală la mănăstirea Ciolanu, unde a rămas până în anul 1959, când, urmare a Decretului nr. 410 care a vizat reforma monahală și prin care s-a interzis primirea în mănăstiri a anumitor categorii de persoane, printre care tineri care nu aveau cel puțin șapte clase, aproximativ șapte mii de călugări au fost scoși din mănăstiri, inclusiv Cuviosul Gherontie, devenind astfel pribeag.
Smerit și curajos
Anii pribegiei, pe care i-a petrecut mergând în pelerinaje de câteva zile pe la mănăstiri ori poposind în casele creștinilor, nu i-au fost spre rătăcire, ba dimpotrivă, a ales poate calea cea mai grea, aceea a nebuniei pentru Hristos, dobândind astfel virtutea smereniei. Și-a asumat oprobriul lumii, lepădându-se de sine, câștigând în schimb darul de la Dumnezeu. De două ori i-a fost pusă credința la încercare, când diavolul s-a luptat cu el fizic, însă Maica Domnului, la care s-a rugat, nu l-a lăsat. Mai mult decât atât, Fecioara Maria împreună cu Pruncul i-au apărut în vis. Chiar și așa, Cuviosul, cu deplină umilință, întotdeauna a considerat că nu este vrednic de ajutorul Tatălui Ceresc, spunând: „Nu știu cum să-I mulțumim că ne-a dat viață. Viața se consideră o comoară. Lumină, minte, sănătate și tot ce ne înconjoară, aia-i principalul. Dar mă simt așa, nu știu cum...” Gherontie monahul nu era doar smerit ori plin de umilință, ci și curajos. În timpul regimului comunist, în Centrul Civic din București, l-a așteptat pe Nicolae Ceaușescu și i-a strigat în fața mulțimilor: „Dacă nu vei crede în Dumnezeu, aceștia te vor împușca!” Nu putem decât să ne imaginăm ce a urmat, ocara, chinurile pe care a fost nevoit să le îndure, întrucât nu a oferit prea multe detalii, cu excepția faptului că a fost internat în diverse instituții și s-a rugat la Dumnezeu până când, în cele din urmă, i-au dat drumul.
Izvor nesecat al bucuriei
Ca un veritabil trăitor în nebunia după Hristos, făcea ascultare de Dumnezeu în întregime și își iubea semenii în egală măsură, atât pe cei mari, cât și pe cei mici, spunând mereu: „Dragă, toți suntem frați de la Adam și Eva.” Părintele Dorin Opriș mărturisește cum, găzduindu-l pe Cuvios pentru o vreme, l-a surprins plimbându-se cu liftul de la parter până la ultimul etaj al blocului pentru a-i învăța pe cei mici rugăciuni. Altcineva l-a zărit la înmormântarea părintelui Iustin, dăruind bani oamenilor, fără să țină cont cât dă: „Ține, dragă, că ai copii!”, „Ia și tu, pentru biserică!”. Avea darul să vadă în sufletele semenilor și pentru fiecare găsea un cuvânt cu care-i mângâia. „Cuviosul Gherontie avea o viață de sfințenie. Cu el eram mai veseli, mai îmbogățiți sufletește.” (Sofia T., Aiud) Cu oricine vorbea, împărtășea din seninătatea sa și îi determina să fie mai buni, urându-le: „Bucură-te, bucură-te, ca să fii scris cu litere de aur, dar numai acolo unde e bucuria bucuriilor și veșnicia veșniciilor!
Rugător însuflețit pentru fiecare
Dedica cea mai mare parte a zilei și întreaga noapte convorbirii cu Dumnezeu. Nu doar că îndemna la rugăciune, dar în același timp nu ezita niciodată să se roage pentru cei aflați în suferințe. Petrecea uneori ore în șir cu mâinile ridicate către cer, rugându-se pentru aceia pe care îi simțea că au nevoie de ajutor. Alteori obișnuia să întrebe: „Cum îndrăznești să mănânci fără să te rogi?” ori „Vă rugați măcar întotdeauna înainte să mâncați? Pentru că mâncarea e darul lui Dumnezeu.” Întrebat despre rugăciune, răspundea astfel: „Cea mai primită e rugăciunea Domnească, rugăciunea de sus, pentru că e sfințită, preamărită, veșnică și pururea pomenită. E scrisă cu litere de aur, dar aurul să fie sfințit, ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Așa să fie și rugăciunile noastre, ca ale Sfântului Ioan Gură de Aur.”
Mărturisirea prin pictură
Făcea ascultare nu doar prin rugăciune, ci și prin picturile sale. Astfel, pentru o perioadă de aproape zece ani și-a împărțit timpul între sfânta liturghie, vecernie, pictură și rugăciune. Și-a început lucrarea folosind creioane colorate, însă «după un timp, pentru că ascuțirea creioanelor îl scotea din starea de rugăciune în care se afla, a preferat să utilizeze creioane cerate și apoi carioci. Picturile, pentru că așa le numea, curgeau una după alta. Indiferent unde ajungea prin țară, picta cu o nevoință aspră: stătea fie în genunchi, fie în picioare, ore în șir. Muncă și rugăciune...cu adevărat osteneală. La scurt timp, a început să ofere cu generozitate picturi celor pe care-i întâlnea. Nu oferea, însă, nimic la întâmplare. Alegea din blocul de desen pictura care conținea mesajul potrivit. Dacă la început picta doar „biserici peste biserici”, cum le-a numit la un moment dat, după un timp a lucrat și picturi cu îngeri, cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe sau picturi ale Maicii Domnului cu Pruncul. În toate Maica zâmbește, la fel ca în icoana Maicii Domnului Betleemița, pe care ne-o adusese și nouă, atrăgându-ne atenția asupra zâmbetului Măicuței Sfinte. Cred că așa i se arătase. L-am surprins de câteva ori, atât cât ne-a îngăduit să-l fotografiem, în timp ce picta. Odată chiar ne-a devoalat ceea ce picta de fapt: „Acum pictez drepții!”. În alt plan, atunci când insistam cu fotografiatul, se prefăcea că îi este sete și cerea o sticlă de bere, pe care o punea lângă el, pe masa de lucru. Îmi amintesc și faptul că atunci când îl lăudam, fie măzgălea ceva la pictură, fie rupea un colț din ea. Erau forme ale nebuniei lui pentru Hristos, ca să își ascundă nevoințele și starea spirituală pe care o trăia.» (mărturia Monicăi Opriș)
Nebun pentru Hristos până la capăt
Cu referire la nebunia întru Hristos pe care Cuviosul Gherontie a trăit-o până când a trecut la Domnul, protosinghelul Serafim Bădilă a reușit să obțină o mărturisire chiar de la acesta, cu prilejul unui pelerinaj la părintele Ilie Lăcătușu: „Încercând să extrag o mărturisire de la Cuviosul Gherontie, am pus o întrebare tuturor celor din autocar:
– Ce deosebire credeți că este între mine şi Cuviosul Gherontie? Şi pentru că toți stăteau uimiți şi nu răspundeau nimic, le-am zis:
– Cuviosul e înțelept şi face pe nebunul, iar eu sunt nebun şi fac pe înțeleptul. Şi dânsul a răspuns:
– Pentru Hristos, pentru Hristos, pentru Hristos! şi a făcut din mână, cum făcea el de obicei.”
A renunțat la tot pentru Hristos, dobândind în schimb harul vederii cu duhul. Cei apropiați relatează cum a știut, fără să fie anunțat, că maica stareță Epiharia de la mănăstirea Dintr-un Lemn ori patriarhul Alexei al Bisericii Ortodoxe Ruse au trecut la Domnul. Mai mult decât atât, într-atât a fost iubit de Dumnezeu, încât i-a îndeplinit ruga referitoare la Țara Sfântă, locul unde își dorea să închidă ochii. Cu privire la meleagurile sfinte, spunea, așadar: „Am fost acolo. Și-apoi, când mă mai duc, mă rog acolo să mor. Acolo să-mi fie mormântul. Eu mă rog Domnului, că Domnul aude. Aude toate glasurile, toate gândurile, ce doriți, ce gânduri aveți, și eu, și voi.” Și într-adevăr, Dumnezeu l-a auzit și l-a chemat la El pe data de 13 octombrie 2018, pe când se afla la Betleem. Autoritățile din Israel nu au permis să fie înmormântat acolo, așa încât Gherontie monahul a fost adus în țară, iar înmormântarea a avut loc la mănăstirea Tismana.
”Cuvioase Gherontie, roagă-te pentru noi!”
Regret enorm că nu l-am cunoscut pe monahul Gherontie decât acum, prin mărturiile celor care au avut privilegiul de a sta în preajma dumnealui, însă cred cu tărie că poporul român a mai câștigat un mijlocitor înaintea Domnului. „Maică Sfântă Preacurată/ Tu te-ndură și ne-arată/ Voia cum să-ți împlinim/ Dragii Domnului să fim./ Tu ce stai acolo sus/ Lângă Fiul Tău Iisus/ Cere de la Domnul pentru noi să ne dea minte și putere să ne învățăm să fim și noi ca părinții noștri tot eroi/ Țara noastră s-o iubim/ Fii Tăi iubiți să fim/ Ție Maică-ți mulțumim/ Că ești după Dumnezeu. Amin.” – rugăciune a Cuviosului Gherontie