De la Nihil Sine Deo la nihilism și disoluție?Marian Scarlat-Ghițeanu 31.01.2018
Motto: “Cum să poruncească, pe alţii să-ndrume, cel ce nu-i stăpân nici măcar pre sine?” (Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – “Hrisovul clipelor”, în vol.“Versuri, cugetări, eseuri”, Ed. Basilica, 2017)
De aproape 30 de ani, aluatul politic românesc se străduie să dospească formule şi formaţiuni politice care să încerce să conducă Ţara. Dar nu a apărut nici una care să îl aibă în centru pe Hristos şi Adevărul lui, singurul. Sunt convins că aceasta, lipsa credinţei, este blestemul care îi îngenunchează pe politicienii români, indiferent de culoare politică sau ierarhie. Grav este că blestemul lor pare să ne îngenuncheze şi pe cei mai mulţi dintre noi. S-au poate ne-a îngenuncheat deja şi nu ne mai putem da seama.
Petre Ţuţea, unul dintre oamenii excepţionali pe care i-a dat neamul acesta, spunea, printre sutele de vorbe memorabile pe care ni le-a lăsat moştenire: “Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.”
Între jertfa înaintaşilor şi crăpelniţa troglodiţilor
Regii României, care au condus poporul român şi l-au ridicat la rangul de Naţiune într-o perioadă foarte scurtă dar extrem de grea din punct de vedere internaţional, n-au fost, Doamne, iartă-mă!, nici de dreapta, nici de stânga! Ei au avut un singur crez, nestrămutat, pe care şi l-au pus şi pe blazon: Nimic fără Dumnezeu! Cu acest crez au reuşit să conducă Ţara şi să salveze poporul în momente tragice. Asta le-a dat tărie şi stăpânire de sine atunci când au “tras spada” pentru apărarea Ţării. Şi aceleaşi tărie şi stăpânire de sine le-au transmis şi poporului care a luptat şi care a fost capabil de atâtea jertfe.
Astăzi, pigmeii din viaţa politică a României joacă hora pidosniciei “marii crăpelniţe”: se aşează unul în spatele altuia şi aşteaptă să le vină rândul la prăduit Ţara! În haite, şi din stânga, şi din dreapta politice! Dacă cineva ar vrea să mă contrazică, am o întreagă arhivă de documente care atestă faptele mizerabile, de trădare a Ţării şi a populaţiei, ale acestor triburi de troglodiţi fără Dumnezeu! Dar însăşi starea de astăzi a Ţării şi a poporului nostru este un suficient act de acuzare pentru înaltă trădare, cu capete de acuzare extrem de tragice pentru noi.
Regii noştri ne-au sădit în suflete conştiinţa că suntem un popor, o naţiune. Politicienii de azi ne-au adus la stadiul de “populaţie”, de şeptel, dacă vreţi, şi îşi bat joc de noi la fiecare ciclu electoral, în fiecare guvernare, în fiecare an, în fiecare zi. S-au împărţit în dreapta şi stânga, au copiat formele din Occident fără fond la noi, şi s-au pus pe distrus: sănătatea, educaţia, justiţia, credinţa şi sufletele, Ţara! Iată ce diagnostic extraordinar de actual punea, cu un condei de geniu, marele savant al secolului XX, Mircea Eliade: “Românii au avut acest destin funest al împrumuturilor străine cu orice preţ. Nu e vorba de cultură, aici, pentru că valorile culturale, oricât ar fi ele de etnice, au întotdeauna o esenţă universală. Nu e vorba, de asemenea, de împrumuturi materiale; pentru că progresul nu poate începe fără bani, şi o ţară bogată nu este întotdeauna în lipsă de bani. Mă gândesc însă la împrumuturile de doctrină politică, la copia ideologiei politice a altor ţări. Doctrina noastră politică trebuie să iasă din chiar realităţile noastre româneşti.
Totuşi, după cum se ştie, de la originile statului nostru modern, doctrina politică a fost întotdeauna împrumutată. Ce să mai vorbim de groaznicele doctrine băgate cu de-a sila în mintea surtucarilor noştri, de la bonjurism şi liberalism până la sindicalism şi <<Cultul Patriei>>? Să ne oprim numai la ultima dintre aceste bâlbâieli în stil mare: la <<dreapta>> şi la <<stânga>> noastră.
Am văzut că există <<dreaptă>> şi <<stângă>> în Apus – am inventat şi noi una. Să avem şi noi <<dreapta>> noastră! Să avem şi noi <<stânga>> noastră! În fond, ce avem noi de-a face – cu nevoile neamului nostru – cu asemenea scheme apusene?! Pentru noi, pentru istoria şi realităţile noastre de azi, există numai două drumuri: înainte şi înapoi, revoluţie sau reacţiune. Să nu se confunde <<stânga>> cu revoluţia şi <<dreapta>> cu reacţiunea, să nu se confunde realităţi cu formule, fenomene organice cu ideologii abstracte. Stânga poate fi tot atât de reacţionară ca şi dreapta – şi vice-versa.
Ce căutăm noi la dreapta sau la stânga, n-am înţeles niciodată. (...) Cine simte înapoia lui Istoria, cine simte Dacii loiali şi modestia voievozilor şi dârzenia răzeşilor, cine simte că pe acest pământ românesc s-a vărsat atâta sânge numai pentru a păstra neştirbită omenia – şi în care cauză am pierdut cultura şi civilizaţia, în veacuri de luptă – acela nu-şi poate uita mintea nici la stânga, nici la dreapta. Pentru acela, există numai un drum: înainte.” (revista “Credinţa”, an II, 14 februarie 1934, nr. 59, p. 2)
Credinţă, proprietate, libertate
Triburile de troglodiţi, concomitent cu jefuirea Ţării, au trecut la jefuirea din sufletele noastre a credinţei creştine, a proprietăţii şi, în final, a libertăţii. Au vrut să facă din noi o mare gloată amorţită, tăcută, îndobitocită – de aceea ne şi numesc, în toate discursurile, “populaţie” – şi parţial, măcar, se pare că au reuşit. Au creat modelul de succes al ţiitoarei ajunsă ţoapă politică şi al marţafoiului cvasianalfabet cu uriaştupeu şi i-au băgat să conducă treburile ţării. Îi găsiţi în Parlament, în Guvern, în toate agenţiile guvernamentale, la toate nivelele şi pe tot cuprinsul Ţării. Sunt peste tot. O adevărată invazie a lăcustelor, lacome, care nu vor să lase în urmă decât un deşert. Cum spuneam, aceste lighioane lacome sunt de stânga, de dreapta, sociale, liberale, democrate, naţionale, populare, europene, populiste, legebiste, antifamiliste, atlantiste, liber-schimbiste, bineînţeles anticreştine, şi ce-o mai vrea necuratul care le sleieşte sufletele. Nu precupeţesc nici un efort şi nu scapă nici o ocazie să ne lobotomizeze: Eliade, Paulescu, Ţuţea, Vulcănescu, Cioran, Ionescu şi mai toţi excepţionalii gânditori creştini din perioada interbelică sunt acuzaţi pe nedrept, fără argumente, prin minciuni sfruntate, sunt scoşi din manuale, totul numai pentru a nu mai şti cine suntem.
Cultura de... gazete
Şi, culmea neruşinării, îndrăznesc să încerce să-l scoată din sufletele noastre pe Eminescu, aruncând cu zoaiele lor pestilenţiale în geniul Ţării. Tocmai de aceea, iată ce bine ne desluşeşte, ne luminează Eminescu despre ceea ce ni se întâmplă... astăzi: “(…) Dar cu asemenea cultură din gazete au început reformatorii noştri. Căci nu mai este îndoială că n-au învăţat mai nimic de la străini decât să vorbească supţire, să se îmbrace supţire şi să pue lumea la cale cu frase. Cultura fraselor o puteau învăţa bine din gazetele străine(...)”.
“Să nu ne facem ilusii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate Guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţie cu consulii – această acusare ar fi prea gravă, pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alţii – vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri – ne înnegrim, zic unii pe alţii, pentru că simţim că starea poporului românesc e nesuferită şi că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică şi blestemul urmaşilor să cază asupra celor ce-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanţă, cari au format cadre goale, în care a intrat tot gunoiul societăţii, au creat Guvern represintativ ca să-i umple oameni ce abia ştiu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească şi să înflorească, să se azvârle toată asupra puterii Statului, ca să domnească”.
“Înmulțirea productivității”
”Răul esenţial a fost că se-nmulţiau trebuinţele fără a se înmulţi producţia sau fără a se urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea claselor şi nelibertatea, apoi neparticiparea la Guvernul ţării erau rele cu totul neesenţiale”.
”Daţi-mi Statul cel mai absolutist, în care oamenii se fie sănătoşi şi avuţi – îl prefer Statului celui mai liber, în care oamenii vor fi miseri şi bolnavi. Mai mult încă – în Statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali, decât în Statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni miseri. Căci omul are pe atâta libertate şi egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă de-asupra lui”. (Frasă şi Adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877).
Ei bine, acum poate înţelegeţi de ce atâta înverşunare împotriva lui Eminescu: chiar dacă ne fură pădurile, chiar dacă ne seacă apele, chiar dacă ne otrăvesc grânele, cât timp îl avem pe Eminescu în suflet lucrurile nu sunt pierdute, cât timp avem credinţa în Domnul Iisus Hristos, speranţa înfloreşte! De aceea şi muncesc, lighioanele, cu mijloace extrem de perfide, cu resurse financiare imense, să dea jos icoanele din instituţii, să batjocorească Biserica Ortodoxă Română, să ne fie ruşine şi, de ce nu!?, mai pe urmă chiar teamă, să ne mai facem semnul Crucii, să ne spunem rugăciunile. Tocmai pentru că Petre Ţuţea ne-a lăsat moştenire mărturisirile sale despre biserica noastră ca fiind chezăşia dăinuirii noastre: “În afara slujbelor bisericii nu există scară către cer. În Biserică afli că exişti. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”
Şi tot Petre Ţuţea încă mai spera, încă mai credea într-o soluţie politică pentru România postdecembristă: “Cred că acum, la noi, ar fi optimă o conducere conservatoare, realizată însă într-un climat democratic. Adică un partid conservator, tradiţionalist, naţionalist, într-un climat liberal. Ca să nu facă din conservatorism instrument de tiranie, că eu nu pot să accept în numele nici unei idei să asupresc o singură celulă dintr-un om.”
Intelectualii de budoar
Având în vedere că s-a reuşit “implementarea” modelelor ţiitoarei – ţoapă politică şi a marţafoiului obraznic, şi o parte a intelectualilor români, săraci în Duh şi lacomi la pungă, şi-au instalat camerele de creaţie în budoarele celor mai de succes mesaline, şi-au plimbat pântecele cu helicoptere plătite de stat, s-au organizat în coterii exclusiviste şi scumpe la preţ. Una dintre foarte interesantele analize a prestaţiilor intelectualilor români de azi, de dreapta, de stânga, nu contează, o face Alina Mungiu-Pippidi: “Al doilea fenomen însă este şi mai interesant şi asupra lui aş vrea să mă opresc: enorma şi nesăţioasa dorinţă a poporului de personalităţi civice, de literatură angajată şi de oameni din care să răsune vocea naţiunii. Dacă intelectualii ar şti să asculte, ar fi învăţat zilele astea că o literatură care trăieşte paralel cu poporul nu produce decât înmormântări de mâna a treia (şi nici un premiu Nobel). Dorinţa de a fi un tot, de a fi parte dintr-un spirit civic şi o acţiune colectivă de proporţie naţională există – noi nu găsim tonul şi vocabularul potrivite ca să articulăm această voce comună. Poate ne e chiar teamă de sunetul ei.” (Alina Mungiu-Pippidi, “De ce nu iau românii premiul Nobel”, ed.Polirom, 2012)