De la Nihil Sine Deo la nihilism și disoluție?Marian Scarlat-Ghițeanu 31.01.2018

Motto: “Cum să poruncească, pe alţii să-ndrume, cel ce nu-i stăpân nici măcar pre sine?” (Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – “Hrisovul clipelor”, în vol.“Versuri, cugetări, eseuri”, Ed. Basilica, 2017)

De aproape 30 de ani, alua­tul politic românesc se străduie să dospească formule şi forma­ţiuni politice care să încerce să conducă Ţara. Dar nu a apărut nici una care să îl aibă în centru pe Hristos şi Adevărul lui, sin­gurul. Sunt convins că aceasta, lipsa credinţei, este blestemul care îi îngenunchează pe politi­cienii români, indiferent de cu­loare politică sau ierarhie. Grav este că blestemul lor pare să ne îngenuncheze şi pe cei mai mulţi dintre noi. S-au poate ne-a îngenuncheat deja şi nu ne mai putem da seama.

Petre Ţuţea, unul dintre oame­nii excepţionali pe care i-a dat neamul acesta, spunea, printre sutele de vorbe memorabile pe care ni le-a lăsat moştenire: “Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Bi­blie nu e nici un adevăr.”

Între jertfa înaintaşilor şi crăpelniţa troglodiţilor

Regii României, care au condus poporul român şi l-au ridicat la rangul de Naţiune într-o perioadă foarte scurtă dar extrem de grea din punct de vedere internaţional, n-au fost, Doamne, iartă-mă!, nici de dreapta, nici de stânga! Ei au avut un singur crez, nestrămutat, pe care şi l-au pus şi pe blazon: Nimic fără Dumnezeu! Cu acest crez au reuşit să conducă Ţara şi să salveze poporul în momente tragice. Asta le-a dat tărie şi stăpânire de sine atunci când au “tras spada” pentru apărarea Ţării. Şi aceleaşi tărie şi stăpânire de sine le-au transmis şi poporului care a luptat şi care a fost capabil de atâtea jertfe.

Astăzi, pigmeii din viaţa politică a României joacă hora pidosniciei “marii crăpelniţe”: se aşează unul în spatele al­tuia şi aşteaptă să le vină rândul la pră­duit Ţara! În haite, şi din stânga, şi din dreapta politice! Dacă cineva ar vrea să mă contrazică, am o întreagă arhivă de documente care atestă faptele mizerabi­le, de trădare a Ţării şi a populaţiei, ale acestor triburi de troglodiţi fără Dum­nezeu! Dar însăşi starea de astăzi a Ţării şi a poporului nostru este un suficient act de acuzare pentru înaltă trădare, cu capete de acuzare extrem de tragice pentru noi.

Regii noştri ne-au sădit în su­flete conştiinţa că suntem un popor, o naţiune. Politicienii de azi ne-au adus la stadiul de “populaţie”, de şeptel, dacă vreţi, şi îşi bat joc de noi la fiecare ciclu electoral, în fiecare guvernare, în fiecare an, în fiecare zi. S-au împărţit în dreap­ta şi stânga, au copiat formele din Oc­cident fără fond la noi, şi s-au pus pe distrus: sănătatea, educaţia, justiţia, credinţa şi sufletele, Ţara! Iată ce diag­nostic extraordinar de actual punea, cu un condei de geniu, marele savant al se­colului XX, Mircea Eliade: “Românii au avut acest destin funest al împrumutu­rilor străine cu orice preţ. Nu e vorba de cultură, aici, pentru că valorile culturale, oricât ar fi ele de etnice, au întotdeau­na o esenţă universală. Nu e vorba, de asemenea, de împrumuturi materiale; pentru că progresul nu poate începe fără bani, şi o ţară bogată nu este întot­deauna în lipsă de bani. Mă gândesc însă la împrumuturile de doctrină politică, la copia ideologiei politice a altor ţări. Doctrina noastră politică trebuie să iasă din chiar realităţile noastre româneşti.

Totuşi, după cum se ştie, de la ori­ginile statului nostru modern, doctrina politică a fost întotdeauna împrumu­tată. Ce să mai vorbim de groaznicele doctrine băgate cu de-a sila în mintea surtucarilor noştri, de la bonjurism şi li­beralism până la sindicalism şi <<Cultul Patriei>>? Să ne oprim numai la ultima dintre aceste bâlbâieli în stil mare: la <<dreapta>> şi la <<stânga>> noastră.

Am văzut că există <<dreaptă>> şi <<stângă>> în Apus – am inventat şi noi una. Să avem şi noi <<dreapta>> noastră! Să avem şi noi <<stânga>> noastră! În fond, ce avem noi de-a face – cu nevoile neamului nostru – cu ase­menea scheme apusene?! Pentru noi, pentru istoria şi realităţile noastre de azi, există numai două drumuri: înain­te şi înapoi, revoluţie sau reacţiune. Să nu se confunde <<stânga>> cu revoluţia şi <<dreapta>> cu reacţiunea, să nu se confunde realităţi cu formule, fenome­ne organice cu ideologii abstracte. Stân­ga poate fi tot atât de reacţionară ca şi dreapta – şi vice-versa.

Ce căutăm noi la dreapta sau la stânga, n-am înţeles niciodată. (...) Cine simte înapoia lui Istoria, cine simte Dacii loiali şi modestia voievozilor şi dârzenia răzeşilor, cine simte că pe acest pământ românesc s-a vărsat atâta sânge numai pentru a păstra neştirbită omenia – şi în care cauză am pierdut cultura şi civi­lizaţia, în veacuri de luptă – acela nu-şi poate uita mintea nici la stânga, nici la dreapta. Pentru acela, există numai un drum: înainte.” (revista “Credinţa”, an II, 14 februarie 1934, nr. 59, p. 2)

Credinţă, proprietate, libertate

Triburile de troglodiţi, concomi­tent cu jefuirea Ţării, au trecut la jefuirea din sufletele noastre a credinţei creşti­ne, a proprietăţii şi, în final, a libertăţii. Au vrut să facă din noi o mare gloată amorţită, tăcută, îndobitocită – de ace­ea ne şi numesc, în toate discursurile, “populaţie” – şi parţial, măcar, se pare că au reuşit. Au creat modelul de succes al ţiitoarei ajunsă ţoapă politică şi al mar­ţafoiului cvasianalfabet cu uriaştupeu şi i-au băgat să conducă treburile ţării. Îi găsiţi în Parlament, în Guvern, în toate agenţiile guvernamentale, la toate nive­lele şi pe tot cuprinsul Ţării. Sunt peste tot. O adevărată invazie a lăcustelor, la­come, care nu vor să lase în urmă decât un deşert. Cum spuneam, aceste lighioa­ne lacome sunt de stânga, de dreapta, so­ciale, liberale, democrate, naţionale, po­pulare, europene, populiste, legebiste, antifamiliste, atlantiste, liber-schimbis­te, bineînţeles anticreştine, şi ce-o mai vrea necuratul care le sleieşte sufletele. Nu precupeţesc nici un efort şi nu scapă nici o ocazie să ne lobotomizeze: Eliade, Paulescu, Ţuţea, Vulcănescu, Cioran, Io­nescu şi mai toţi excepţionalii gânditori creştini din perioada interbelică sunt acuzaţi pe nedrept, fără argumente, prin minciuni sfruntate, sunt scoşi din manu­ale, totul numai pentru a nu mai şti cine suntem.

Cultura de... gazete

Şi, culmea neruşinării, îndrăznesc să încerce să-l scoată din sufletele noas­tre pe Eminescu, aruncând cu zoaiele lor pestilenţiale în geniul Ţării. Tocmai de ace­ea, iată ce bine ne des­luşeşte, ne luminează Eminescu despre ceea ce ni se întâmplă... as­tăzi: “(…) Dar cu aseme­nea cultură din gazete au început reformatorii noştri. Căci nu mai este îndoială că n-au învăţat mai nimic de la stră­ini decât să vorbească supţire, să se îmbrace supţire şi să pue lumea la cale cu frase. Cultura fraselor o puteau învăţa bine din gazetele străi­ne(...)”.

“Să nu ne facem ilusii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate Guverne­le, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult ori mai puţin de înrâuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţie cu consulii – această acusare ar fi prea gravă, pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alţii – vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri – ne înnegrim, zic unii pe alţii, pentru că sim­ţim că starea poporului românesc e ne­suferită şi că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică şi bles­temul urmaşilor să cază asupra celor ce-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanţă, cari au format cadre goale, în care a intrat tot gunoiul societăţii, au creat Guvern represintativ ca să-i umple oameni ce abia ştiu a îndruga două cu­vinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească şi să înfloreas­că, să se azvârle toată asupra puterii Sta­tului, ca să domnească”.

“Înmulțirea productivității”

”Răul esenţial a fost că se-nmulţi­au trebuinţele fără a se înmulţi produc­ţia sau fără a se urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea claselor şi neli­bertatea, apoi neparticiparea la Guvernul ţării erau rele cu totul neesenţiale”.

”Daţi-mi Statul cel mai absolutist, în care oamenii se fie sănătoşi şi avuţi – îl prefer Statului celui mai liber, în care oamenii vor fi miseri şi bolnavi. Mai mult încă – în Statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali, decât în Statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni miseri. Căci omul are pe atâta libertate şi egalitate, pe câtă avere are. Iar cel să­rac e totdeauna sclav şi totdeauna nee­gal cu cel ce stă de-asupra lui”. (Frasă şi Adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877).

Ei bine, acum poate înţelegeţi de ce atâta înverşunare împotriva lui Emi­nescu: chiar dacă ne fură pădurile, chiar dacă ne seacă apele, chiar dacă ne otră­vesc grânele, cât timp îl avem pe Emi­nescu în suflet lucrurile nu sunt pierdu­te, cât timp avem credinţa în Domnul Ii­sus Hristos, speranţa înfloreşte! De ace­ea şi muncesc, lighioanele, cu mijloace extrem de perfide, cu resurse financiare imense, să dea jos icoanele din instituţii, să batjocorească Biserica Ortodoxă Ro­mână, să ne fie ruşine şi, de ce nu!?, mai pe urmă chiar teamă, să ne mai facem semnul Crucii, să ne spunem rugăciuni­le. Tocmai pentru că Petre Ţuţea ne-a lă­sat moştenire mărturisirile sale despre biserica noastră ca fiind chezăşia dăinu­irii noastre: “În afara slujbelor bisericii nu există scară către cer. În Biserică afli că exişti. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”

Şi tot Petre Ţuţea încă mai spera, încă mai credea într-o solu­ţie politică pentru România postdecembristă: “Cred că acum, la noi, ar fi optimă o conducere conservatoare, realizată însă într-un climat democratic. Adică un partid conservator, tradiţionalist, naţionalist, într-un climat liberal. Ca să nu facă din conservatorism instrument de tiranie, că eu nu pot să accept în numele nici unei idei să asupresc o singură celulă dintr-un om.”

Intelectualii de budoar

Având în vedere că s-a reuşit “implementarea” modelelor ţiitoarei – ţoa­pă politică şi a marţafoiului obraznic, şi o parte a inte­lectualilor români, săraci în Duh şi lacomi la pungă, şi-au instalat camerele de creaţie în budoarele celor mai de suc­ces mesaline, şi-au plimbat pântecele cu helicoptere plătite de stat, s-au or­ganizat în coterii exclusiviste şi scumpe la preţ. Una dintre foarte interesantele analize a prestaţiilor intelectualilor ro­mâni de azi, de dreapta, de stânga, nu contează, o face Alina Mungiu-Pippidi: “Al doilea fenomen însă este şi mai inte­resant şi asupra lui aş vrea să mă opresc: enorma şi nesăţioasa dorinţă a poporu­lui de personalităţi civice, de literatură angajată şi de oameni din care să răsune vocea naţiunii. Dacă intelectualii ar şti să asculte, ar fi învăţat zilele astea că o literatură care trăieşte paralel cu poporul nu produce decât înmormântări de mâna a treia (şi nici un premiu No­bel). Dorinţa de a fi un tot, de a fi parte dintr-un spirit civic şi o acţiune colectivă de proporţie naţională există – noi nu găsim tonul şi vocabularul potrivite ca să articulăm această voce comună. Poate ne e chiar teamă de sunetul ei.” (Alina Mungiu-Pippidi, “De ce nu iau românii premiul Nobel”, ed.Polirom, 2012)

De același autor