Înfruntând primejdia ”Am supraviețuit iadului Covid-19!”Gabriela Băducu 29.10.2020
Cine ar fi crezut că vom ajunge să trăim un scenariu de film hollywoodian? Cu fiecare zi ce trece, parcă se transpune în realitatea noastră tema unui thriller al cărui deznodământ se lasă așteptat prea mult, fiecare dintre noi jucând un rol primit fără a participa la casting.
Pe marginea prăpastiei?
Frica de contaminare generalizează starea anxioasă, care întunecă orice rază de speranță. Rând pe rând, orașele intră în scenariul roșu, sistemul medical ajunge la saturație, iar soarta celor mai puțin norocoși dintre pacienții grav afectați de virus depinde de decizia mai mult sau mai puțin inspirată a medicului curant. Pe scurt, s-ar putea considera că toți parametrii justifică prăbușirea în prăpastia deznădejdii. Însă niciun moment nu ar trebui să ne scape din vedere că soarta fiecăruia dintre noi se află în mâinile Creatorului și El e singurul care ne poate salva și proteja de orice primejdie. „Doamne, cercetatu-m-ai și m-ai cunoscut [...] Cărarea mea și firul vieții mele Tu le-ai cercetat [...] De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi pogorî în iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginea mării, Și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta.“ – Psalmul 138.
”Ca într-un accident slow-motion”
Reproduc mai jos mărturia impresionantă a uneia dintre victimele virusului COVID-19:
- Cum ai caracteriza experiența pe care ai trăit-o nu cu multă vreme în urmă?
- Am supraviețuit iadului creat de COVID-19. Cred că la aceste cinci cuvinte se rezumă toată experiența trăită acum câteva luni și care parcă și acum pândește după colț.
- Care au fost sentimentele pe care le-ai trăit în perioada bolii?
- Dacă stau să mă gândesc la ce s-a întâmplat cu mine și cu familia mea, îmi dau seama că mă încearcă un sentiment ciudat, de fapt, un amalgam de emoții, în care predomină de departe furia și frica. Din fericire, pot mărturisi fără nicio umbră de îndoială că am reușit să depășesc aceste stări prin credință și curajul inspirat de Dumnezeu. Când am aflat că tatăl meu a fost testat pozitiv cu infamul virus COVID-19, am fost devastată și indignată. Din punct de vedere psihologic, când te confrunți cu probleme de o asemenea gravitate, negarea este faza premergătoare vindecării. Însă nu prea e timp de negare când unul dintre apropiații tăi primește un astfel de diagnostic, în special în cazul în care simptomele sunt evidente și situația chiar nu poate fi evitată. M-am simțit atât de neajutorată, ca și cum m-aș fi aflat în mijlocul unui câmp și o tornadă se apropie cu o viteză amețioare, din calea căreia nu am nicio scăpare. A face stânga-împrejur și a scăpa de acest scenariu îngrozitor nu au reprezentat o opțiune.
- Spuneai mai devreme că furia te-a năpădit. Ai putea să detaliezi?
- Am fost furioasă pe sistemul medical, enervată de instrucțiunile guvernamentale pentru sigurață și izolare, care au fost cel puțin insuficiente la jumătatea lunii martie. Lăsând, însă, deoparte sentimentele de furie și devastare care ne-au copleșit, am fost nevoiți să facem față febrei perfide, frisoanelor care parcă nu se mai sfârșeau și durerii întregului corp. Instrucțiunea nr. 1: luați Tylenol (paracetamol), evitați Advil (ibuprofen) sau orice alt analgezic care conține substanțe antiinflamatoare. Prin urmare, să fie Tylenol! O capsulă la fiecare trei sau patru ore pentru a împiedica febra să crească. Acesta avea să fie abia începutul. Greața continuă, durere, inflamații, pierderea apetitului, oboseală extremă, mai multă durere, pierderea mirosului sunt doar câteva dintre simptome. În prima săptămână a lunii aprilie, toți trei pierduserăm între 5 și 7 kg fiecare. Deveniserăm slăbiți, anemici, extenuați, subnutriți și deshidratați în decursul câtorva zile.
- Ce te-a făcut cel mai mult să te temi?
- Fiecare urmare pe care virusul ar fi putut să o aibă asupra noastră m-a înfricoșat. Nu exagerez absolut deloc când spun că frica pe care am simțit-o m-a paralizat, m-a schilodit. Era omniprezentă, nuanțată și schimbătoare. Tipul de frică pe care o simțeam se schimba în mod constant… frica de boala infecțioasă, frica de posibilitatea ca simptomele să se agraveze, frica de o nouă realitate, care nu poate fi ocolită, frica de a pierde controlul, frica de moarte, dar cel mai mult frica de a-i vedea pe cei pe care-i iubești cel mai mult stingându-se încetul cu încetul, chiar în fața ochilor tăi, fără să fii în stare să faci ceva, orice pentru a opri molima și consecințele ei nefaste. M-am simțit ca într-un accident pe care l-am trăit în slow-motion.
”Doxa to Theou!”
- Care a fost interacțiunea cu autoritățile?
- În timp ce drama era în derulare, am fost sunați de doi agenți guvernamentali pentru a ne trece numele în rubrica corespunzătoare: mort sau viu. Sunt conștientă că acesta le este jobul, că își îndeplineau atribuțiile de serviciu, dar cred cu tărie că ar fi putut să o facă cu un strop de compasiune și respect vis-a –vis de serviciile disponibile pentru victimele noului virusului. Cu toate acestea, reprezentanții companiei de asigurări au reușit să întreacă atitudinea agenților guvernamentali, întruchipând cu succes disperanta birocrație kafkiană. Ne-au cerut o sumedenie de documente și formulare, ajungând în punctul în care am fost nevoiți să trimitem, să expediem, să reexpediem, să trimitem prin fax, să atașăm prin email același document de cel puțin două ori și apoi să o luăm de la capăt. Au solicitat detalii specifice de la medic, cu toate că nu au luat în considerare rapoartele medicale și nici nu au dorit să contacteze medicul de familie, întrucât, potrivit celor spuse de ei, aceasta este responsabilitatea noastră, noi am contractat virusul, așadar este responsabilitatea noastră să efectuăm toate demersurile necesare. Și le-am efectuat, în timp ce ne simțeam foarte rău, cu febră, cu frisoane… am reușit să ducem totul la capăt.
- Cum te-ai raportat în tot acest timp la Dumnezeu?
- În ciuda tuturor simptomelor, instrucțiunilor și reacțiilor autorităților, credința și rugăciunile m-au ajutat, mi-au dat curaj și într-un final, m-au readus la viață. Chiar dacă să citesc un acatist era o corvoadă, pentru că pur și simplu organismul meu nu mai făcea față, douăzeci de minute în care să mă concentrez însemnau prea mult și oboseam peste măsură, am încercat din răsputeri să nu renunț și să nădăjduiesc în ajutorul Domnului. Și în cele din urmă am izbutit! Doxa to Theo!
”Mai bine este a ne încrede în Domnul!”
Chiar dacă această poveste are un final fericit, din păcate nu toate se încheie în același mod, iar până ce apele se vor limpezi, pare că noi înșine suntem în măsură să ne protejăm, cu nădejde în Dumnezeu, desigur, pentru că „Mai bine este a te încrede în Domnul, decât a te încrede în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decât a nădăjdui în căpetenii.“ – Psalmul 117. Autoritățile oferă asigurări peste asigurări referitoare la măsurile pe care le întreprind pentru sănătatea și protecția populației, dar situația din teren este cu totul alta. Pacienți infectați au acces la un tomograf doar printr-un favoritism, oameni bolnavi ținuți în aerul rece al toamnei și plimbați dintr-o curte a spitalului într-alta, doar pentru a afla dacă nivelul de saturație a oxigenului le permite să se întoarcă ori nu acasă reprezintă doar o mică parte din ceea ce se întâmplă cu adevărat cu cei testați pozitiv cu noul virus. Așadar, până la momentul în care vom putea răsufla cu toții liniștiți și ne vom putea îmbrățișa fără teamă, să nu pierdem din vedere că ceea ce ne menține în viață este Pâinea care Se coboară din cer: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. […] Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi.“ – Ioan 6, 51-53