Lumea nu ne va opri din drumGabriela Băducu 30.09.2024
„Vârful vieții mistice este întâlnirea cu Hristos care vorbește în inimile noastre prin Duhul Sfânt.“ – Sfântul Simeon
Cu câteva zile în urmă, la una dintre principalele intersecții din centrul orașului, asist la o scenă care, cu tristețe recunosc, mi-a dat de gândit. Câțiva puști, de cel mult doisprezece ani, așteptau pe lângă biciclete culoarea verde a semaforului, direcția lor fiind ușor dreapta față de sensul trecerii de pietoni, astfel încât, la plecare, aceștia aveau să se intersecteze cu persoanele care așteptau aceeași culoare verde a semaforului. Secundele au trecut, dar copiii stând încă pe loc, o doamnă i-a îndemnat să treacă, pentru ca și ceilalți pietoni să avanseze. Răspunsul categoric al micuților nu s-a lăsat așteptat: „Nu vrem!“ Acest episod deloc singular, alături de numeroasele știri referitoare la violența în școli, față de profesori și chiar dintre elevi, deja arhicunoscutul bullying, converg la concluzia că noi înșine suntem cauza tuturor problemelor cu care lumea întreagă se confruntă. Nu cumva copiii noștri vor ajunge lideri politici ori conducătorii unor instituții unde vor fi puși în situația adoptării unor decizii care se vor dovedi nefericite pentru întreaga populație, pentru creștini și pentru lumea toată. Decizii determinate de orgoliu, de mânie, de ură... Având în vedere prezentul tumultuos al copiilor noștri și posibilul viitor sumbru, cum rămâne cu vorbele Mântuitorului? „Căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea.“ – Luca 18, 16-17. Mai este loc pentru vreunul dintre noi în Împărăția Cerurilor? Să nu deznădăjduim totuși, „cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.“ (Luca 18, 27). Prin rugăciune stăruitoare, prin pocăință și smerenie, mai putem schimba ceva!
Dumnezeu nu mai are loc?
Conștientizarea credinței ortodoxe este în zilele noastre precum o adiere de vânt într-o zi toridă, sufocată de atâta necredință. „Trebuie să admitem răspândirea masivă a ateismului transformat într-o realitate mondială care desenează noul chip al epocii noastre, strecurându-se în toate sectoarele vieții obștești. Structura mentală și afectivă a vremii noastre este specific atee.[…] În mentalitatea modernă, într-o lume post-creștină, desacralizată și secularizată, Dumnezeu nu mai are loc, iar Evanghelia nu mai este auzită. Spectacolul credinței nu mai încântă pe nimeni, iar în lumea aceasta nu se petrece nimic și nu există nicio urmă de miracol. Credința religioasă apare ca un stadiu infantil al conștiinței umane, fiind înlocuită avantajos prin tehnică, psihanaliză și solidaritate socială.“ (Paul Evdokimov, „Iubirea Nebună a lui Dumnezeu”, Ed. Anastasia).
Refugiul credinței
„Cuvântul „ortodoxie” este de origine greacă, format din „orthos” şi „doxa”, adică dreapta credinţă, închinare adevărată, sobornicească, învăţătură care se plasează în continuitatea directă şi neîntreruptă a Tradiţiei apostolice, prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice şi care formează credinţa comună a Bisericii neîmpărţite din primul mileniu. Ortodoxia se identifică cu însăşi tradiţia apostolică, aşa cum a fost confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii Universale. Sfânta credinţă cea dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos (Ortodoxia) s-a menţinut neschimbată, de-a lungul veacurilor, prin învăţătura Sfintei Scripturi şi prin Sfânta Tradiţie apostolică, prin hotărârile celor cinci Sinoade Apostolice; prin învăţăturile canoanelor celor şapte Sinoade ecumenice şi ale celor locale, deoarece, după învăţătura dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur, „Cârma Bisericii lui Hristos sunt dumneze-ieştile canoane” […] Una este Biserica Sobornicească Ortodoxă în întreaga lume! Biserica este stâlp și întărire a adevărului. Biserica este Trupului lui Hristos, al cărui cap este în ceruri. [...] Să știți că rădăcina și viața poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credința dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. [...] Mântuitorul a spus efesenilor prin Apostolul Pavel: «Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos» Efes. I, 22- 23“ (Arhimadrit Cleopa Ilie, ”Călăuză în Credința Ortodoxă”, Ed. Episcopiei Romanului, 2000). Cu alte cuvinte „credința este reciprocitatea care consimte și afirmă întâlnirea iubirii pogorâtoare a lui Dumnezeu cu iubirea ascendentă a omului“ (Paul Evdokimov, op. cit.)
Un exercițiu esențial
Mântuitorul ne-a promis că ne este alături întotdeauna: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.“ (Matei 28, 19-20). Dar ca să-L simțim, avem nevoie de un mediu prielnic, ferit de frământările și zarva acestei lumi. Cine altcineva mai potrivit să ne învețe cum să recuperăm liniștea necesară pentru a simți prezența Lui Dumnezeu în sufletele noastre, dacă nu Sfântul Ierarh Grigorie Palama? Trăind în veacul al XIV-lea, arhepiscopul Tesalonicului este „reprezentantul cel mai de seamă al celei de-a doua perioade de renaștere spirituală din Ortodoxie. Sfântul Grigorie a realizat o sinteză a experienței isihaste, începând cu metodele folosite, dar mai ales a oferit fundamentul revelat al experienței rugăciunii curate, numite și rugăciunea minții sau a inimii, care are ca scop unirea sufletului prin har cu Dumnezeu“ (sursa: ziarul lumina.ro) Pentru a înțelege mai bine, isihia reprezintă liniștea inerentă unirii mistice. Isihasmul este o metodă ascetică și mistică, axată pe rugăciunea inimii, adică pe coborârea intelectului în inimă, obținută prin invocarea numelui lui Iisus Hristos (potrivit Lexicului teologic al lui Paul Evdokimov în lucrarea citată mai sus)
Doar în liniște Domnul vorbește
Același Paul Evdokimov vorbește despre liniștea pe care psalmistul o amintește în repetate rânduri: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu.“ (Psalmul 45, 10); „Iată, m-aș îndepărta fugind și m-aș sălășlui în pustiu“ (Psalmul 54, 7). Pacea este indispensabilă prezenței Lui Dumnezeu înlăuntrul fiecăruia dintre noi: „De îndată ce omul pătrunde în el însuși, regăsește adevărata tăcere și resimte un fel de așteptare venită de la «Tatăl, care vede în ascuns» (Matei 6, 6). Tatăl grăiește prin Fiul, prin Cuvânt. Acest Cuvânt nu invadează, ci doar mărturisește apropierea: «Iată, stau la ușă și bat» (Apocalipsa 3, 20). Dumnezeu există, este prezent! Potrivit Părinților, înainte de a primi învățăturile Cuvântului, trebuie să înveți a-I asculta tăcerea, pe care Sfântul Isaac o numește «graiul lumii ce va să vină» Aici, tăcerea te face părtaș pe dinăuntru Cuvântului. O părtășie pe care omul nu o poate trăi decât tăcând.“ (Paul Evdokimov, op. cit.)
Drumul merită străbătut
Doar găsindu-ne liniștea capabilă să-I facă loc lui Dumnezeu în suflet, mai ales prin practicarea rugăciunii inimii, suntem în stare să-L ascultăm pe Mântuitorul și să-I dăm curs îndemnului Său: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.“ (Marcu 8, 34-35). Fără lepădarea de sine și fără asumarea crucii, urcușul nu poate continua, călătoria este eșuată la jumătatea drumului. Chiar dacă condiția sine qua non a purtării crucii poate să sperie pe mulți, Mântuitorul ne asigură că împreună cu El drumul poate și merită să fie străbătut: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.“ (Matei 11, 28-30). Lumea, cu toate ispitele și provocările ei, nu ne va opri din călătoria noastră spre Lumină.