Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!Oana Băzăvan 01.11.2016
Mulți sunt pur şi simplu incapabili să-și vadă de treabă, criticând fără rost în loc să facă şi ei ceva bun.
La jumătatea lunii august a acestui an, biserica „Înălțarea Domnului” din Ploiești a lansat un program prin care, în fiecare sâmbătă și cu ajutorul inimos al multor oameni bine intenționați, oferă o masă caldă pentru 25 de persoane nevoiașe. Multe persoane implicate, oameni care gătesc sau care oferă alimente, voluntari care iau porțiile pregătite și le duc celor de pe listă, aşadar efervescență și implicare, timp mult dăruit, mult efort și suflet investite.
„Biserica e de vină!”
Nu suntem singura biserică din Ploiești care face acest lucru și nu am avut intenția de a ne bate cu pumnii în piept, dar am ales să facem publice aceste acțiuni, în primul rând pentru că încă mai credem în puterea exemplului și am văzut câți oameni s-au alăturat pe parcurs și au făcut posibilă continuarea acestor fapte bune; în al doilea rând pentru că, după cum e lesne de observat, suntem în plină campanie de denigrare a Bisericii. Pentru orice se întâmplă în societatea civilă, e de vină biserica. Tot ce nu merge în țara asta e vina bisericii. Argumentele nu sunt ascultate, explicațiile nu sunt crezute, faptele bune nu sunt niciodată pomenite. Da, știu că biserica oficială nu se ridică la înălțimea bisericii lui Hristos. Ştiu că sunt foarte multe probleme, pentru că și în instituția bisericii e tot o Românie, cu neputințele, cu micimile, cu neajunsurile ei. Dar este evident că lucrurile sunt distorsionate și că orice apare este folosit împotriva preoților și a credincioșilor.
Plăcerea de a critica orice
Zilele trecute am încărcat poze cu ultimele porții oferite în cadrul programului de care vă vorbeam, mulțumind celor implicați. În scurt timp primesc un comentariu: „Lauda de sine nu miroase a bine!” Îi explic persoanei că aşa numita „laudă de sine” ne-a ajutat să adunăm în jurul nostru mai mulți voluntari și să continuăm să facem binele pe care ni l-am propus, apoi l-am invitat pe domnul respectiv să vină și dumnealui sâmbăta următoare, să se ”laude” alături de noi. Îmi răspunde scurt: „Nu pot și nu vreau!” Considerând intervențiile lui rău-voitoare, l-am invitat în cazul acesta să-și vadă de treabă. Evident că s-a înfuriat și mi-a reproșat că nu așa ar trebui să răspundă ”biserica”.
Faptul că domnul respectiv s-a simțit jignit, după ce el atacase și își etalase relele intenții, este simptomatic: mulți dintre noi sunt incapabili să-și vadă de treabă, am făcut un sport național din băgatul nasului în treaba altuia în loc să ne concentrăm pe problemele noastre, preferăm să criticăm fără rost în loc să facem noi ceva la fel de bun sau mai bun, apoi trecem la sportul național numărul doi: văitatul că nu ne merge. Sigur că nu ne merge, dacă energiile noastre se consumă pe capra vecinului în loc să fie folosite în a ne face propria viață mai bună.
Nu simt deloc nevoia să continui un astfel de ”dialog” și nici să mă justific în vreun fel. Voi continua să mă ”laud” că mă aflu într-o astfel de biserică și în apropierea unor astfel de preoți, chiar dacă știu foarte bine că lauda nu e o virtute. Cei care ne cunosc știu foarte bine că lăudăroșenia nu ne caracterizează. Dar voi continua tocmai pentru că sunt destule voci care să atace biserica, dar când se întâmplă ceva bun nu avem voie să spunem. măcar de ne-am face și noi auziți în marea de grosolănii și de lături care ni se aruncă în cârcă. Și câtă vreme va exista măcar un singur preot în țara asta care să merite admirația și respectul meu, îi voi promova acțiunile indiferent câtă răutate și câtă ură voi primi înapoi.
Obraz întins pentru încă un scuipat?
Subliniez faptul că acest caz e doar un pretext ca să discutăm lucruri mai grave care se întâmplă în țara noastră. Omul poate a avut o zi proastă și i s-a pus pata pe unii care îndrăznesc să-și promoveze acțiunile. Culmea e că ne cunoaștem și personal, am colaborat foarte bine, de aceea m-a și surprins atitudinea, dar ce s-a spus acolo a fost un fleac. Problema e că prea mulți se așteaptă ca Biserica să stea cu obrazul întins ca să mai primească un scuipat, în timp ce ei își permit să fie cât de agresivi și de ofensatori vor. Iar când primesc o replică își aduc brusc aminte de ce se cuvine să facem (recte, să facă celălalt) și ce nu. Însă dacă speră că la orice jigniri vor primi ca răspuns un: ”Doamne ajută!”, atunci n-au înțeles că ce caută Hristos în noi e în primul rând bărbăția. Când El ne-a învățat să întoarcem și obrazul celălalt, intenționa să ne facă să înțelegem cum să rupem cercul vicios al răutății și al violenței, cum să nu ne lăsăm atrași în scandaluri inutile. Dar tot el este cel care ne-a arătat cum să luăm biciul în mână și să răsturnăm mesele celor care batjocoresc Biserica, atunci când e cazul.
O motivaţie în plus
Repet, nu persoana de la începutul articolului face subiectul discuției. A fost doar un punct de plecare pentru a pune în discuție lucruri dureroase pe care toți le observăm în jur, toți le criticăm, toți le-am vrea altfel dar puțini punem mâna să facem ceva. Ce am vrut să prezint de fapt este un semnal de alarmă la adresa noastră, a tuturor: ne lăsăm înecați în inundațiile și căderile de teren pornite de alții cu bună știință și le facem jocul. Ne bălăcim în ipocrizie, ne pulsează ura în vene când de fapt ar trebui să ne scormonim bine sufletele și să vedem ce putem îndrepta.
Și să vă mai mărturisesc o tristețe personală: până acum am constatat cu surprindere că, deși ne plângem că în Ploiești nu se face nimic, că biserica nu face nimic etc., la multele evenimente organizate de/ în jurul bisericii sau revistei noastre, deşi gratuite, s-au prezentat din ce în ce mai puțini. Dar iată că întotdeauna e loc de ”mai bine”: mai nou suntem și acuzați când încercăm să facem ceva. Asta nu ne va face însă să ne oprim. Pentru că putem și vrem!
Mulți sunt incapabili să-și vadă de treabă, băgatul nasului în treaba altuia a devenit un sport naţional, se critică fără rost în loc să se facă ceva bun. Apoi trecem la sportul național numărul doi: văitatul că nu ne merge. Sigur că nu ne merge, dacă energiile noastre se consumă pe capra vecinului în loc să fie folosite în a ne face propria viață mai bună.