„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!” (Rom. 12, 21)

Nu ne mai batjocoriți credința!Gabriela Băducu 24.02.2021

„Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat câmpului de luptă pe care avem a face față răului și modului de provocare ales de Adversar.“ – Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Căutând o referință în bibliotecă, privirea îmi rămâne pe titlul „Mistuiri din vremea pandemiei“ și mă încearcă un sentiment ciudat: aș vrea să cred că pandemia a fost cândva, demult și totul a trecut. Pe de altă parte, îmi pare că toată nebunia abia acum a început. Trebuie să recunosc că pentru prima dată îmi este greu să aștern câteva rânduri pe hârtie, acum, când incertitudinea nu este nici pe departe gata de a fi clarificată, când parcă ne afundăm cu fiecare zi ce trece în cel mai întunecat abis pe care l-am putea imagina, când timpul pare că stă pe loc și ne sufocă cu angoasele, fricile noastre, dar mai ales cu aversiunea unuia față de altul.

Nu întinați haina albă a Botezului!

Acum, mai mult ca oricând, viețile noastre se aseamănă cu file desprinse din romanul lui C.S. Lewis – “Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” – și parcă fiecare dintre noi este un pacient de-ai lui Amărel, care a urmat, cu multă rigurozitate, indicațiile lui Sfredelin. Cât de străine apar acum cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața“ – Ioan 14, 6 pentru cei mai mulți dintre noi! Cât de mult ne-am rătăcit și cât de mult permitem altora să ne conducă pe căi greșite și întunecate. Și cum evenimentele din ultima vreme nu dezmint cele expuse, nu mică mi-a fost surpinderea să citesc în social media opiniile unor teologi de carieră, conform cărora botezul este „un spectacol grotesc, când un prunc este trântit sub apă“, iar fapta preotului implicat în tragicul incident de la Suceava este catalogată drept „crima individului în sutană“

Dacă, fără a aștepta un raport oficial al necropsiei bebelușului, persoane cu studii teologice reacționează astfel, semnând petiții pentru renunțarea la Taina Botezului prin cufundare în cristelniță, mă întreb ce s-ar întâmpla dacă în viitorul apropiat s-ar veni cu propunerea interzicerii Botezului întru totul? Sau până la vârsta la care copilul este suficient de matur pentru a alege singur confesiunea religioasă, având libertatea, bineînțeles, să adere la ateism? Nu-mi pot imagina efectul dezastruos pe care îl au aceste speculații asupra tinerilor confuzi, cărora nu le este încă suficient de clar rolul Botezului în viața fiecăruia dintre noi. „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus. Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat.“ – Galateni 3, 26-27 Cu toate că sunt mai mult decât elocvente cuvintele Mântuitorului: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu.“ – Ioan 3, 5, iar prin îndemnul „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh“ – Matei 28, 19, nu face nicio distincție între adulți și prunci, fără vreo referire la vârsta propice pentru taina Sfântului Botez, Al. Schmemann, în volumul Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia definește grăitor Botezul. Astfel, „botezul este iertarea păcatelor și nu înlăturarea lor. El aduce sabia lui Hristos în viața noastră și o transformă în conflict, într-o adevărată luptă, durere de neocolit și suferință a creșterii noastre. Într-adevăr, după botez și datorită lui, realitatea păcatului poate fi recunoscută în toată tristețea ei, și adevărata pocăință devine posibilă. Sacramentul iertării păcatelor este botez pentru că este botez în Iisus Hristos, Cel care este iertarea însăși.“

Întunericul întreține răul

Însă atacurile se îndreaptă împotriva Bisericii lui Hristos din toate direcțiile, predominând întrebările precum De ce permite Dumnezeu să moară atât de mulți oameni din cauza unui virus? și reproșurile potrivit cărora Domnul ne pedepsește prea aspru și permite tot răul din lume. Atât cu privire la îngăduința răului pe pământ, cât și cu privire la suferința de care mulți dintre noi au parte într-un moment sau altul al vieții, atât Sfânta Scriptură, cât și Nicolae Steinhardt, în Jurnalul fericirii, lămuresc concis problema. Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.“ – Ioan 3, 16 Așadar, poate dacă ar trebui să I se reproșeze ceva Domnului, este iubirea  nemărginită pentru creația Sa, experiențele fiecăruia nefiind decât reacțiuni la acțiunile întreprinse. „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.“ – Ioan 3, 18-19 „Problema răului în lume: dintre toate, cel mai coerent răspuns mi se pare cel dat de Dostoievski, însușit de Pavel Evdokimov: Dumnezeu a creat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om l-a creat liber, adică liber de a crea răul, de a-l introduce în lume. Acesta este riscul pe care și l-a luat Dumnezeu prin actul creațiunii […]. Omul a trecut de la ideea de rău, de la posibilitatea răului (știut de Dumnezeu ca virtualitate) la înfăptuirea răului.“ – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii”

Înăbușiți răutatea cu iubire!

Iar între răul de care fiecare om este capabil, ori pe care îl și săvârșește la un moment dat și lipsa iubirii față de aproapele nostru este o legătură de tipul cauză - efect, ce nu face altceva decât să întețească focul apocaliptic care a cuprins întreaga lume. „Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.“ – Matei 24,12 „Când iubirea se răcește și se pierde, în chip silit vor apărea dușmănii și războaie. Când există cei care întind curse oamenilor și vrăjmășii, oamenii în chip silit vor fi între ei precum fierul și calcarul. Pentru că așa cum acelea se deosebesc între ele după fire și n-ar fi cu putință să se unească, la fel și aceștia. Aceasta o spun și profeții și apostolii. De aceea va și veni sfârșitul lumii.“ Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Daniel, cap. 2, E.P.E. 8, 556-558; P.G. 56, 206-207 Prin urmare, cea mai înțeleaptă decizie pentru noi ar fi să urmăm îndemnul lui Iisus Hristos: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc.“ – Matei 5, 44 și să ne punem toată nădejdea în ajutorul Lui „Fiindcă pentru aceasta ne și ostenim și suntem ocărâți și ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor.“ –  1 Timotei 4,10, pentru că „Atunci există nădejde adevărată, când realitatea și lucrurile văzute ne aruncă în deznădejde, însă aceasta ne pregătește să avem curaj pentru viitor.“ – Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Psalmul 143, E.P.E. 7, 322; P.G. 55,458

„Până când, proștilor, veți iubi prostia?“

Însă curajul fără istețime nu e decât un act nesăbuit, iar lașitatea însoțită de prostie este cu adevărat devastatoare, stând mărturie în acest sens polemica creată în jurul vaccinării împotriva virusului care ne-a schimbat viețile complet. Dacă unii consideră că există posibilitatea apariției unor coarne în urma imunizării cu vaccinul bazat pe tehnica ARN mesager, pentru că, nu-i așa, modifică ADN-ul, sau alții, la fel de puțin informați, cred cu tărie că vaccinul, indiferent de tehnica pe care se bazează, va duce la moarte sigură, sau că religia se opune cu vehemență vaccinării, ei bine, Dumnezeu ne vrea inteligenți și bine informați: „Căutați și veți afla;[...] cel ce caută, află“ – Matei 7, 7-8 „Elementara deșteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru creștin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creștin – și aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu știe nimic, dar toată lumea știe totul. Neștirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viață și printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci și atent: a știut să vadă. Altfel, de ce le-ar spune Dumnezeu oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile și să înțeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei ști că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniță ca să-l poată hrăni, să-i poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca su să poată veni la el? [...] Adevărul este că nu-i nevoie de cine știe ce secrete informații, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să  vrea câtuși de puțin. Sunt lucruri pe care le simți dacă nu îți astupi urechile și nu-ți acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză, pentru că nimeni nu este atât de prost – (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopați; ăia, săracii, sunt excluși) – încât să nu-și poată da seama că doi plus doi fac patru și că doi plus doi nu fac nouă.“Nicolae Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”.

Călătoria în dimensiunea Împărăției

„Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.“ –  1 Petru, 5,8

Cum vremurile sunt atât de tulburi și nu se știe când și cine va porni un nou atac asupra credinței noastre, se cere imperios o gândire limpede și vigilență, iar lectura ziditoare este o armă esențială la îndemnâna oricui. Cum nu voi susține teorii de ordin teologic, permiteți-mi să aduc drept argumente câteva texte, atât cu privire la creștinism, cât și în legătură cu Taina Euharistiei, ale unor persoane care s-au distins de-a lungul vremii prin înțelepciunea, harul și inspirația primite de la Dumnezeu, pe care ar trebui să le reținem, în calitate de creștin-ortodocși: „Creștinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă școală a cinstei, curăției și dreptății, ori o nobilă și rațională explicație a vieții; ori un înalt cod de purtări; ori o terapeutică evazionistă; ori un set de întrebări; ori un act de supunere în fața Unicului. E mai mult și mai deosebit: e învățătura lui Hristos, adică a dragostei și a salvatoarei putinți de a ierta. Nicio religie nu concepe îndreptarea păcatelor altfel decât pe drumul logic al compensării; numai în religia în care Dumnezeu nu primește jertfe, ci se jertfește El, s-a putut ivi cutremurător și mai anti-contabilicesc – deci și cel mai scandalos – act.“ – Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii;

„Euharistia este o liturghie. Euharistia este un sacrament. Liturghia euharistică este o călătorie a Bisericii în dimensiunea Împărăției.[...] Liturghia ne conduce în Euharistia atotcuprinzătoare a lui Hristos și ne descoperă faptul că singura Euharistie, singura adevărată ofrandă a lumii este Hristos. De fiecare dată ni se descoperă că Hristos a oferit tot ce există și că S-a jertfit pe El, și tot ce există, în suprema Sa jertfă de Sine. Noi toți suntem cuprinși în Euharistia lui Hristos și Hristos este Euharistia noastră. [...] Conținutul Euharistiei lui Hristos este iubirea, și doar prin iubire ajungem să pătrundem și să ne împărtășim de ea, pentru că noi nu suntem în stare de o asemenea iubire. Am pierdut această iubire. Hristos însă ne-a dăruit această iubire și Biserica s-a întemeiat prin iubire și pe iubire, și în această lume ea trebuie să dea mărturie de această iubire, să o reprezinte, să facă iubirea prezentă. Doar iubirea creează și transformă: ea este, deci, „principiul“ însuși al sacramentului. “ – Al. Schmemann, ”Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia”.

”Când se ridică oamenii de nimic”

Consider oportun să închei acest material cu rugăciunea psalmistului: „Mântuiește-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor. Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă și în inimă rele au grăit. Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene și limba cea plină de mândrie [...] Tu, Doamne, ne vei păzi și ne vei feri de neamul acesta în veac. Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni.“ – Psalmul 1

De același autor