Pâine curată lui HristosPr. dr. Claudiu Băzăvan 27.08.2020
„Dezgustat de prelungita malnutriție, Hristos a decis să Își revizuiască drastic meniul.”
■ Intrând în conflict cu autoritățile vremii, tipic pentru creștinii oricărei epoci, Sfântul Ignatie Teoforul (†107) a fost declarat vinovat, din principiu, și condamnat la moarte.
„Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor!”
Drept care împăratul Traian (53-117) a găsit de cuviință să includă în programul chermezei de după cucerirea Daciei un fastuos și pilduitor spectacol cu următorul cap de afiș: aruncarea la fiare a episcopului antiohian în amfiteatrul roman. Când ucenicii și prietenii s-au vorbit să-l scape, prin felurite mijloace, Ignatie i-a temperat cu fermitate: „Vă rog să nu-mi arătați o bunăvoință nepotrivită. Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor! Prin ele Îl pot dobândi pe Dumnezeu! Sunt grâu al lui Dumnezeu și sunt măcinat de colții fiarelor ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos! („Epistola către Romani”, IV, 1, în Scrierile Părinților Apostolici, P.S.B. vol 1, Editura Institutului Biblic, 1979, p.175). Prietenii îl iubeau prea mult ca să nu îi îndeplinească ultima dorință.
Preferințe gastronomice
Tradiția relatează că Ignatie a primit numele de teofor („purtător de Dumnezeu) pentru că în copilărie fusese luat în brațe de Hristos și dat tuturor exemplu de frumusețe și neprihănire. „De nu vă veți întoarce și nu veți fi asemenea acestui prunc, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu!” (Matei 18, 3). Se spune că din acea zi micuțul a fost cucerit pentru totdeauna de misteriosul Străin și că după execuția din arenă prietenii au fost uluiți să îi descopere inima ruptă în patru, fiecare bucată purtând numele lui Hristos. Atât de mult L-a iubit încât Îi pecetluise ad litteram numele în inima sa.
Folosind imaginea pâinii pe care o gătește pentru Mântuitorul, Ignatie nu face figuri de stil, nici nu bate câmpii. Practicant asiduu și aprig susținător al Euharistiei, în toate epistolele insistând asupra dependenței de trupul și sângele Mântuitorului, sfântul martir intuiește că nu doar creștinii se împărtășesc constant cu/din Hristos, ci și Hristos Se împărtășește cu/din oamenii Săi. Nu doar omul însetează și flămânzește după Dumnezeu, ci și Dumnezeu însetează și flămânzește după om. În poveștile creștine se șoptește că sunt disperați unul fără altul, ca doi îndrăgostiți lulea care nu pot respira decât împreună. Iisus însuși vorbește la un moment dat de un fel de mâncare din cale afară de exotic. Îndată după ce a cucerit-o pe samarineancă de-a lungul conversației între patru ochi purtată ziua în amiaza mare, a fost îmbiat să mănânce. Spre mirarea ucenicilor care Îl știau flămând, Iisus le-a refuzat merindele, declarându-se consumator de altă hrană: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Cum, în urma întâlnirii din Samaria, femeia și ”mulți alții au crezut în cuvântul Lui”, este de presupus că hrana misterioasă pe care o avea în vedere este omul însuși. La acel moment a avut anumite preferințe gastronomice, pe care le-a aprofundat odată cu trecerea prin timp.
Mistuire
Taina este cunoscută celor familiarizați cu gustul Împărtășaniei și cu gusturile lui Dumnezeu. Se numește schimb de vieți. Viața omului contra viața lui Dumnezeu. Noi cu slăbiciunea, El cu puterea. Noi cu frica, El cu nădejdea. Noi cu îndoiala, El cu certitudinea. Noi cu absurdul, El cu sensul. Noi cu tristețea, El cu bucuria. Noi prinși în timp, El d e s c h i z â n d u - n e veșnicia. Noi oferim viața noastră, El oferă viața Lui, într-un schimb, să admitem, profund inechitabil pentru El. Dar Mielul aflat în continuă stare de jertfă nu Se gândește să iasă în câștig, El doar Se dăruiește. „Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarți!” (fragment din Liturghie).
Cuvintele care statornicesc prezența Lui în toate zilele vieții noastre (Matei 28, 20) nu privesc ocrotirea de la distanță (preventivă), ci mistuirea continuă a vieților noastre, din interiorul nostru. În Euharistie Hristos Dumnezeu-omul Își asumă viața dinăuntrul celui care Îl primește „cu frică, credință și dragoste”, din fiecare organ, fibră și celulă. Mănâncă și bea, doarme și visează, lucrează și Se odihnește, iubește și suferă, râde și plânge, Se bucură și Se întristează, trăiește și moare cu fiecare nu din afara, ci dinlăuntrul tuturor. Neîncetând să rămână Sus, se mistuie jos cu fiecare din consanguinii Săi. De unde și avertismentul care stârnește fiori: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi!” (Ioan 6, 53). Despre ce fel viață vorbește? Despre viața Lui, dăruită euharistic. Altfel spus, „fără viața Mea veți rămâne prizonierii limitelor, fricilor, angoaselor și tristeților voastre”. Mai pe șleau, „Veți muri în păcatele voastre!” (Ioan 8, 24).
Necesara schimbare de meniu
De la o vreme Hristos pare că S-a săturat de hrana de proastă calitate. La debut de primăvară, chiar în perioada în care agricultorii se pregăteau să aplice ogoarelor tratamente de ierbicidare pentru eliminarea buruienilor, Stăpânul casei a început să sorteze grâul de neghină. Încasase atâtea lovituri, decepții și trădări încât a decis să treacă la curățenia de primăvară. „Ce legătură poate fi între pleavă și grâul curat? zice Domnul.” (Ieremia 23, 28). Cu acest prilej, dezgustat de prelungita malnutriție, a decis să Își revizuiască meniul. Prea i se vârâseră pe gât înăcriți, denaturați, alterați, stricați, degradați, stătuți, rânceziți, clociți, împuțiți. Mulți, prea mulți nu aveau nici mintea rece, nici inima fierbinte. Pur și simplu nu i-a mai putut mistui. Aparatul Său digestiv și-a arătat limitele de suportabilitate: „Cunosc faptele tale, că nu ești nici rece, nici fierbinte. Măcar de-ai fi rece sau fierbinte. Așa, pentru că ești căldicel, nici fierbinte, nici rece, am să te vomit din gura Mea!” (Apoc. 3, 16).
M â n t u i t o r u l avertizase în câteva rânduri asupra proastei calități a bucatelor oferite de unii: ”Feriți-vă de aluatul fariseilor!” (Matei 16, 6). Sfântul Pavel schițează o rețetă duhovnicească: ”Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă!” (I Cor. 5, 7). Într-una din scrisorile trimise de pe drumul către locul execuției, Sfântul Ignatie, etalând un simț olfactiv ieșit din comun, atrage atenția asupra calității îndoielnice a „bunului gust” sufletesc. „Îndepărtați, dar, aluatul cel rău, cel învechit, cel înăcrit și prefaceți-vă în aluat nou, care este Iisus Hristos. Sărați-vă cu El ca să nu se strice cineva dintre voi, că după miros vă veți vădi!” (Către magnezieni, 10, 2, op. cit., p. 169).
Pentru un gust mai bun
Păstrând proporțiile, și nouă ni s-a îngăduit să fim mistuiți de colții fricii, tristeții, singurătății, defăimării, prigoanei ca să fim și noi găsiți mai buni la gust. Neghina se aruncă, pleava nu mai contează. În definitiv, Cel ce le-a creat și le-a înnoit pe toate merită o hrană mai bună și o băutură pe măsură. Nu are cum să uite că Și-a dat duhul pe cruce îndată după ce a gustat din oțetul scârbos (Ioan 19, 30), dar nici că S-a înălțat la cer purtând pe papilele gustative savoarea peștelui fript și aroma inconfundabilă a fagurelui (Luca 24, 42). De gustibus…