„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!” (Rom. 12, 21)

Pandemia nu oprește ÎnviereaGabriela Băducu 23.04.2020

Chiar dacă fiecare anotimp are farmecul, dar mai ales rostul său, recunosc că întotdeauna am iubit primăvara. După gri-ul mohorât al cerului, după strigătul surd al pământului amorțit, nădejdea învierii încolțește. Speranța că totul va fi bine crește cu fiecare ciripit energic al păsărilor, cu fiecare narcisă îmbobocită ce se deschide încetișor, mângâiată de razele încă timide ale soarelui, cu fiecare fir de iarbă tot mai verde, pe zi ce trece.

Verdele... de fiecare dată aștept cu răsuflarea tăiată verdele sănătos al lunii aprilie și mereu l-am asociat cu săptămâna patimilor Mântuitorului, cu slujbele deniilor încărcate cu emoție, poate prea multă ca noi să o putem cuprinde, prea multă ca noi, oamenii, să o putem trăi așa cum se cuvine. Și iată că în acest an mă resemnez și mă mulțumesc să admir natura înverzită de la fereastra apartamentului. Mă voi resemna și voi urmări și deniile de la o altă fereastră, a facebook-ului. Cum s-a ajuns aici? Întrebarea este redundantă, însă atât timp cât stă pe buzele tuturor, îl voi menționa și eu – SARS-CoV-2 sau noul coronavirus care bântuie lumea de la un capăt la altul, așa încât la data de 11 aprilie 2020, la nivel global existau 1 766 855 de oameni infectați, dintre care 108 124 decese, 400 708de oameni vindecați și 1 258 023 cazuri active.

Biserica – victimă colaterală

Derulând șirul evenimentelor din ultima perioadă, lucrurile au luat o turnură cum puțini s-au așteptat. Chiar dacă încă de la sfârșitul lunii ianuarie Organizația Mondială a Sănătății a declarat urgență de sănătate publică de nivel mondial, din cauza numeroaselor îmbolnăviri, pe 8 martie 2020 mulți dintre noi nu înțelegeam ce e cu atâta zarvă pentru un virus care provoacă o simplă viroză. La acel moment eram consternați de ideea că i-ar putea fi cuiva teamă de sfânta împărtășanie, astfel încât să se apropie de sfântul altar cu o linguriță de unică folosință pentru a primi Sângele și Trupul Mântuitorului, ca nu cumva să riște vreun așa-zis credincios să se infecteze cu noul virus. Ei bine, iată că acum ușile casei Domnului au fost ferecate și toți cetățenii responsabili și îngrijorați au putut răsufla liniștiți. Locașurile de cult încetează să mai fie  posibile focare de infecție, surse de îmbolnăvire în masă a unor oameni care nu înțelegeau riscul enorm la care se expuneau intrând într-o biserică, îndrăznind să se apropie de sfântul potir.

Pâinea vieții virusată?

Mai mult decât atât, hrana pentru suflet este insignifiantă, nefăcând parte dintre motivele limitativ enumerate în faimosul model de declarație pe propria răspundere întocmită de mai marii noștri conducători. Și cum ar fi putut să se regăsească pe acea listă, când chiar cei care ar trebui să apere credința în aceste vremuri tulburi aderă la ideea nebunească potrivit căreia nu vindecare, ci viruși se împart la Taina Sfintei Euharistii și că nu spre mântuire, ci spre moarte le-ar fi celor care ar insista să se împărtășească în această perioadă în care distanțarea socială este cheia siguranței? – „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Căci smintelile trebuie să vină, dar vai omului acelui prin care vine sminteala.“ – Matei 18, 6-7 Desigur, veți spune că s-a revenit asupra comunicatului de presă cu pricina și gafa a fost îndreptată. Însă atât de clare sunt cuvintele Mântuitorului, încât niciun creștin ortodox nu ar trebui să-și permită o asemenea bâlbă – „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viață veșnică. Eu sunt Pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care Se coboară din cer este aceea din Care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt Pâinea cea vie, Care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu. [...] Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.“ – Ioan 6, 47- 56

Hristos plânge, răstignit pe cruce

Trebuie să mărturisesc că momentul în care am conștientizat gravitatea situației în care ne aflăm a fost la sfânta liturghie din data de 15 martie, când, pe o vreme mult prea rece pentru acea perioadă, mercurul din termometre nu se ridicase decât la 4º C, culoarea cerului nu se deosebea cu nimic de cimentul din curtea bisericii. Enoriașii, de altfel puțini la număr, respectând recomandările autorităților, au rămas în curte zgribuliți, păstrând distanța de siguranță. O imagine dezolantă, demnă de un scenariu apocaliptic, specific producțiilor de la Hollywood, care a premers celorlalte măsuri de prevenție și combatere a răspândirii virusului. Revenind mai aproape de prezentul tumultuos, aproape o lună mai târziu, la data de 8 aprilie 2020 - Cancelaria Sfântului Sinod publica îndrumări privind slujbele din perioada imediat următoare, respectiv Duminica Floriilor, deniile din săptămâna mare, precum și Sfintele Paști, care se vor desfășura cu ușile bisericilor închise, accesul credincioșilor fiind strict interzis. Abia la citirea comunicatului am înțeles durerea de pe chipul Mântuitorului, răstignit pe cruce, stând în mijlocul enoriașilor, în timpul sfintei liturgii din duminica Sfintei Cruci. Abia atunci am înțeles de ce  L-am perceput mai îndurerat ca niciodată. Abia atunci am realizat că lecția pe care noi trebuie să o învățăm într-un mod atât de dur este mult mai dureroasă pentru El, decât este pentru noi. Da, Hristos moare încă o dată pentru noi, însă de această dată nu ni se mai permite să participăm la punerea Sa în mormânt. Da, Lumina Sfântă se va pogorî și în acest an, însă nu ni se mai acordă șansa de o primi ca până acum.  Pesemne că asta trebuia să se întâmple pentru ca noi să înțelegem care ne este adevărata măsură, să realizăm pentru cât de multe se cuvenea să fim recunoscători. Prea le luam pe toate de-a gata, ca și cum toate ni s-ar fi cuvenit de drept.

Ai grijă ce îți dorești!

În condiții obișnuite, în perioada premergătoare Învierii frenezia îi cuprindea pe toți și fiecare dintre noi cutreiera supermarketurile, umplând coșurile peste măsură, străzile se aglomerau excesiv, iar claxoanele deveneau zgomotul de fundal dinaintea sărbătorii. În acest an ne-am văzut obligați să ne potolim, să încetinim ritmul alert. Suntem obligați să stăm mai mult în casă, să facem cumpărăturile în  mod responsabil, dar care este prețul pe care suntem nevoiți să îl plătim pentru faptul că nu am fost dispuși să acționăm astfel de bunăvoie? Acum bisericile sunt închise și pare că ni se arată ce înseamnă cu adevărat să vrem spitale, iar nu catedrale. Dar prețul este mult prea mare! Acum ni se interzice să intrăm în biserică, acum toți pupătorii de icoane și sfinte moaște – conform etichetei puse de unii – au fost puși la punct, însă prea mult timp vom rămâne datori pentru prețul cerut, dacă nu ne trezim degrabă la realitate. Acum este momentul să realizăm că noi, oamenii, avem nevoie de Dumnezeu, nu invers. Ne aflăm acum la o distanță incomensurabilă de Pâinea vieții, în schimb noi ce facem? Stocuri de făină și drojdie, pentru ca nu cumva să murim înfometați.

Să reînvățăm fericirea!

Faptul că suntem obligați să justificăm motivul și destinația de fiecare dată când ieșim din casă constituie un prilej de a realiza că ar trebui să privim lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Posibilitatea de a ajunge de la un capăt al lumii la celălalt în maximum 24 de ore poate că nu era un drept inerent ființei umane, ci un privilegiu. Poate acum, când ne sunt îngrădite drepturile, vom conștientiza cât de bogați am fost altădată, când noi nu făceam decât să ne plângem de milă. Poate acum, când trebuie să păstrăm distanța de cel puțin 2 m, când nu ne mai putem îmbrățișa și nici măcar o strângere de mână nu ne e permisă, vom învăța să ne privim aproapele așa cum Hristos privește pe fiecare dintre noi. Poate acum, când suntem obligați să stăm mai mult pe acasă, ne vom da seama cât de mult a însemnat posibilitatea de a ne ușura sufletele prin sfânta spovedanie și darul neprețuit de a ne împărtăși cu Sângele și Trupul Mântuitorului.

Alungați frica! Bucurați-vă!

Dacă nu am conștientizat până acum, a venit vremea să înțelegem că Pământul nu ne aparține, ba mai mult decât atât, ni se descoperă în limita în care Domnul ne permite. În schimb, noi culegem laurii fiecărei reușite, cu smerenia uitată undeva pe drum. Și astfel am fost puși în fața unui pericol de ordinul micronilor, care face atâtea ravagii și care pentru moment nu poate fi oprit de nimeni. Aceasta ne este măsura! Dar să nu lăsăm frica să ne stăpânească – „De ce vă este frică, puțin credincioșilor?“ – Matei  8, 23-27 Dacă, odinioară, în grădina Ghetsimani, apostolii nu i-au fost alături Mântuitorului la rugăciune din cauza somnului, gândiți-vă pe câți dintre noi ne-a amorțit frica și nu suntem capabili să priveghem alături de El pentru câteva minute. Mai ales că rugăciunea Lui Iisus ne privește direct – „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. [...] Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. [...] Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi.“ Ioan 17, 6-11 Noi unde ne situăm? Facem cinste rugăciunii? Hristos învie, dar noi suntem pregătiți? Nu mai putem intra în biserică? Nu-i nimic! Acum este momentul să devenim noi înșine biserică pentru Hristos. Acum este oportun ca fiecare dintre noi să devină cămară de nuntă pentru Mirele ceresc.

De același autor