Şi totuşi... iubirea!Claudiu Enea 24.11.2016
Dumneavoastră, dragi civili din lume,
Urmăriţi de moarte unanim
Vă propun o nouă strategie
Să ne iubim. (Adrian Păunescu)
Într-o zi de vineri, pe 5 noiembrie, a trecut la cele veşnice (nicidecum în nefiinţă, cum s-a spus la buletinele de ştiri ale zilei) Adrian Păunescu, poetul naţional care, într-un fel sau altul, a marcat ultimele cinci decenii. Adrian Păunescu a fost implicat în cel mai de amploare manifest al lumii comuniste de pe la noi. Între 1973 (17 septembrie) şi 1985 (15 iunie), a fost prezent în lumea cultural-artistică Cenaclul „Flacăra”, care a reprezentat o rampă de lansare pentru multe dintre valorile muzicii româneşti. A fost totodată un amestec între politica timpului şi o fărâmă de libertate, probabil singurul loc unde oamenii se adunau chiar şi cu zecile de mii, pentru că regimul se temea de adunări mari de oameni, ca nu cumva aceştia, exprimându-şi nemulţumirile, să pornească revolte.
Flacăra care mistuieşte
Interesant este că, deşi nici cenaclul, nici regimul comunist care l-a autorizat nu şi-au propus să propovăduiască pe Dumnezeu, o făceau într-un mod indirect şi inconştient. Deviza cenaclului era: „şi totuşi iubirea!”. Nu întâmplător am aşezat ca motto al rubricii cuvintele extraordinare ale Sfântului Apostol Ioan, ci pentru că ele demonstrează că toţi oamenii au o fărâmă de dumnezeire în ei, pe care, chiar dacă o neagă cu intelectul, cu vorba ori chiar cu faptele, din când în când o afirmă în mod inconştient. Şi denumirea cenaclului are aceeaşi logică a dumnezeirii. Pentru că iubirea este o flacără.
Să explicăm: în Vechiul Testament Dumnezeu Se face cunoscut lui Moise sub forma unui rug arzând, care însă nu se mistuia. Văzând rugul arzând fără să se mistuie, Moise s-a apropiat cu o curiozitate irezistibilă. Dar la auzul vocii care îl atenţiona că se află pe loc sfânt, Moise îl întreabă pe Dumnezeu cine este. Atunci Dumnezeu se defineşte pe Sine: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieş.3, 14). Această definiţie pe care Însuşi Dumnezeu Şi-o dă arată că focul dumnezeirii este veşnic, iar pe cei asupra cărora coboară îi curăţeşte, nevătămându-i, ci dimpotrivă, făcându-i vii. Şi cum Dumnezeu este definit în Noul Testament ca „iubire”, înţelegem că iubirea autentică este netrecătoare, că iubirea dă sens şi bucurie existenţei noastre şi că tot iubirea va fi cea care ne va învia şi trupurile la vremea hotărâtă de Dumnezeu. Focul dumnezeirii coborât peste Sfânta Fecioară Maria a zămislit mântuirea noastră şi Hristos, Dumnezeu-omul, înviind, ne va face şi pe noi să înviem, pentru că din creaţie sămânţa iubirii a fost sădită în noi. Da, iubirea este un foc, un foc care nu dă linişte sinonimă cu moartea, ci dă Viaţă celui ce o trăieşte. Iar mişcarea dragostei nu este una obositoare, dezorganizată şi epuizantă, ci, asemenea rugului ce nu se mistuia, întreţine viaţa şi o umple de sens şi de căldură. Şi de aici relaţia dintre flacără (cea care dă titlul cenaclului) şi iubire (cea care dă motto-ul cenaclului).
Versul mărturisitor
Revenind, regimul comunist, cel puţin la nivel oficial, lupta pentru dezarmare şi menţinerea păcii. Acest lucru a fost cuprins ca mesaj al cenaclului (să fie pace în lume...!) şi parcă-mi sună în minte cuvintele Mântuitorului care exprima roadele iubirii în acea extraordinară suită a Fericirilor: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Dar nu numai atât. Una dintre piesele cele mai frumoase compuse pe versurile lui Adrian Păunescu, difuzată pe toate posturile de televiziune în fundal odată cu anunţul morţii acestuia, Ruga pentru părinţi (Repetabila povară), nu este altceva decât o altă exprimare a poruncii a 5-a a Decalogului: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie (Ieş. 20, 12). Sau cântările cu caracter naţional, ce altceva pot fi decât un amestec de românism şi credinţă? Poporul român este creştin în structura sa sufletească, Îl deţine pe Hristos în zestrea sa genetică, pe care astăzi din păcate o calcă grosolan în picioare, împotriva firii, românii înşişi şi apoi şi alţii... Ne-am format ca popor român şi creştin deodată, aşa încât tradiţiile, portul, înţelepciunea populară, cultura, poartă întotdeauna o sămânţă creştină, care a rodit şi cu acest cenaclu aparent necreştin. Poetul însuşi nu şi-a dat seama, probabil, cât de creştin este şi mai ales devenise în ultimii ani, atunci când apropierea morţii a marcat dintr-odată perspectiva asupra vieţii. Aroganţa, siguranţa prea mare de sine şi autoritatea excesivă au cam dispărut. Era firesc. După revoluţie Adrian Păunescu nu a mai fost cel care era, alte „valori” au invadat piaţa şi dându-şi seama de acest lucru a intrat în politică, unde nu-şi găsea locul un poet. Cu toate acestea a fost senator câţiva ani buni, fără a se remarca în mod deosebit pe acest tărâm.
Iubirea, mai tare decât moartea
La moartea artistului Ştefan Iordache, Păunescu a făcut o mărturisire faţă de care cred că ar trebui toţi să ne aplecăm atenţia: „Nu vreau să mor. Nu cred că e timpul să mor. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la moarte. Mai ales că am impresia că şi ea se gândeşte la mine. Şi la alţii”. Apoi: „Spuneam, acum câteva săptămâni, că moartea e printre noi. Stă nevăzută în odaie, pe stradă, în avion, la spital. Şi mă gândesc la moarte pentru că prea mor mulţi oameni care dădeau un înţeles noţiunii de om. Prea mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Şi ritmul s-a înteţit. Şi se face întuneric în cultura română”.
Poezia-testament, scrisă chiar pe patul spitalului, ne scuteşte de alte comentarii:
De la un cardiac, cordial
De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.
Aşadar, noi, ceilalţi muritori ce ne aşteptăm rândul, să învăţăm a preţui viaţa din perspectiva morţii. Şi să recitim cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Cor.13, 13)