Singura noastră fricăClaudiu Enea 03.11.2016
De un singur lucru ne temem: ca nu cumva să-L pierdem!
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă în pace a o aduce...! Aceste cuvinte, rostite la Sfânta Liturghie, îndeamnă la atenţie sporită: ceea ce se află pe Sfânta Masă nu este orice – este însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos. În consecinţă, cei ce doresc să fie părtaşi cu Hristos trebuie să participe cu toată fiinţa lor la ceea ce se întâmplă în biserică. De fapt sensul este mult mai profund: ceea ce se întâmplă în biserică şi în Biserică (biserică = locaş de închinare; Biserică = comunitate de credincioşi, uniţi prin comuniunea cu Hristos). Să disecăm puţin.
Prima şi cea mai grea jertfă
Să stăm bine. Expresia face referire la două aspecte, extrem de importante: primul este aspectul fizic. Cu trupul în biserică nu se stă oricum. O anumită decenţă şi chiar pioşenie se cer celui ce stă înaintea Marelui Împărat: Dumnezeu! „Să ne ţinem bine”- am putea spune. O emoţie sfântă trebuie să te cuprindă atunci când Împăratul Însuşi Se jertfeşte pentru tine! Te cuprinde frica atunci când vezi Marea Taină: Dumnezeu întrupat Se jertfeşte pentru noi şi a noastră mântuire, deci şi pentru tine, personal. Dacă ne temem de un cutremur ce zguduie pământul, ce emoţie trebuie să avem atunci când se zguduie Universul! Lumea văzută şi cea nevăzută se cutremură la jertfa celui ce a creat Universul. Aşa că, să luăm aminte ca această jertfă să o aducem în pace („Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”). Nu putem fi fraţi cu Hristos şi fii ai lui Dumnezeu, neluând în seamă jertfa Lui. Iubirea presupune încercarea de a aduce sau a face pace. Altfel nu există iubire. Aici e mare taina, căci pentru a face pace şi nouă ni se cere jertfă. Şi prima şi cea mai grea jertfă este golirea (lepădarea) de sine - acel prea plin al eului. Orice om care se pune pe sine în prim-plan nu poate deveni făcător de pace, pentru că nu mai încape aproapele. Nu mai există empatia necesară. Aşa încât iubirea şi Dumnezeu („Dumnezeu este iubire” - I Ioan 4,8) dispar. Rămâne ritualul sau forma. Fără fond.
„Taina aceasta mare este!”
De obicei frica de Dumnezeu este pentru cei mai mulţi dintre noi o noţiune respingătoare. De ce să ne fie frică de Dumnezeu? Înseamnă că Dumnezeu este un tiran! Cum se împacă textul amintit
mai devreme de la I Ioan cu frica de Dumnezeu? Pe de altă parte, ni se spune că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7). Exprimarea frica de Dumnezeu este aproximativă. De ce? Este exact aceeaşi situaţie ca la Cununie, când se citeşte Apostolul. Citatul este de la epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel: „...iar femeia să se teamă de bărbat”! Luat în sine, textul pare bizar. Se poate înţelege că relaţia dintre bărbat şi femeie se bazează în creştinism pe teroare. Nicidecum! Dacă citim tot pasajul Apostolului ne dăm seama că suntem în faţa unei mari Taine: relaţia de iubire jertfelnică. Referinduse la datoriile bărbatului, Apostolul îndeamnă: Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserica slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica (Efeseni 5, 25-29).
De altfel, chiar începutul precizează nu o întâi etate, ci o supunere reciprocă „în frica lui Hristos”. Este clar precizată relaţia dintre Hristos şi Biserica Lui, pentru că „S-a dat pe sine jertfă...”. Aşadar, dacă El, din iubire pentru Biserică Se jertfeşte, iar bărbatul trebuie să urmeze modelul lui
Hristos şi să-şi iubească femeia ca pe sine, rezultă că femeia trebuie să se teamă nu de forţa bărbatului, ci ca nu cumva să piardă dragostea şi cinstea bărbatului. Aceasta este şi frica de Dumnezeu: frica de a nu pierde dragostea şi cinstea (vezi Parabola fiului risipitor) pe care Dumnezeu le acordă fiecăruia dintre noi. Ne aflăm în fiecare clipă pe punctul de a pierde aceste lucruri, răstignindu-L totodată pe Hristos. Şi dacă pierdem dragostea celui ce El însuşi este iubire, iubirea şi existenţa la modul absolut, ce altceva putem avea? Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi (Matei 10,39).
Marea frică
Până la urmă de ce să nu-L iubim pe Dumnezeu? Oare nu El ne-a creat? Oare nu El ne oferă totul, de la aerul pe care-l respirăm până la lumina zilei? Şi dacă nu ar mai binevoi să ni le ofere, cine ar putea să-i stea împotrivă? Dar se pare că încă ne mai rabdă şi ne mai cere şi nouă ceva răbdare. Pentru că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5, 45).
Singura noastră frică este doar aceea de a nu-L pierde pe Dumnezeu.