Supralicitarea EvanghelieiPr. Eduard Ioan Rădună 10.10.2018
Mai binele e dușmanul binelui. Nenea Iancu
Am observat că toate sloganurile toleranței pleacă de la învățătura creștinească a iubirii aproapelui. Iar dezaprobarea pe care creștinii o arată față de tagma pătimașilor înverșunați (numesc aici pe sexomarxiști) primește reproșul fățărniciei: unde este iubirea creștină față de toți oamenii?
Să ne oprim, deci, asupra învățăturii despre iubire. Principial, Domnul repetă porunca cea mare a Legii vechi: “...să iubești... pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Dar, ca un Legislator, “... că îi învăța ca Unul Care avea putere”, Mântuitorul va extinde înțelesul acestei porunci. Prin parabola Samarineanului milostiv, El arată că iubirea de aproapele trebuie să-i cuprindă pe toți oamenii. Nu cu mult mai târziu, la Cina cea de Taină, va încununa această poruncă a iubirii, înnoind-o:" “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul.”
E în natura noastră ca iubirea să fie tot ce avem mai bun, iar în lipsa iubirii să nu ne mai placă nimic, nici din lume, nici din viață. Începem viața cu iubire și ne dorim să avem parte de iubire până la sfârșitul ei. Creștini, ne dorim iubire și dincolo de viață. Suntem ființe ale iubirii, pentru că Însuși Dumnezeu, Creatorul nostru este iubire.
Dușmanul neamului omenesc nu știe așa: el urăște, de aceea nu îi place nimic; urăște iubirea dintre oameni, ca unul care a căzut din iubire, și anume din iubirea cea mare a lui Dumnezeu. În general, urăște până și cuvântul “iubire”. Și pentru că urăște, caută să strice iubirea, să o înlocuiască, să o degradeze.
Aceasta este calea urmată dintotdeauna de diavol: să strâmbe, să deformeze, să întunece existența (deoarece el nu poate aduce nimic nou sau care să-i aparțină). S-a spus că răul este absența binelui; de fapt, răul este deturnarea, întunecarea binelui, nu absența lui. Diavolul nu poate retrage harul din creație, ca să spui că binele lipsește de undeva. Binele poate fi doar întunecat, încâlcit, ascuns. Nu poate fi consumat, nu distrus, nu metabolizat în rău cu ființă de sine. Diavolul nu poate face goluri în țesătura zidirii Lui Dumnezeu. Nici măcar în ceea ce-l privește.
Urmând diavolului, calea pe care merg astăzi dușmanii umani ai vieții este deformarea binelui. Toleranța (cu program ascuns) cerută de agenții răului urmează calea celui viclean: distorsionează binele. Distorsionează mesajul Evangheliei. Îl distorsionează prin supralicitare. Bineînțeles, acoliții potrivnicului au încercat mai întâi calea ponegririi credinței creștine, dar cuvintele Domnului sunt ca aurul lămurit, strălucesc. Au încercat calea trecerii ei sub tăcere, dar au strigat pietrele. Acum încearcă și ultima cale prin care pate fi vătămat binele, calea supralicitării lui: supralicitează binele, supralicitează credința creștină, înșfăcând iubirea creștină și silindu-se să o distorsioneze într-o ideologie a păcatului.
Toleranță! se strigă spre creștini, acceptare, nu ne judecați! Ce religie a iubirii este creștinismul, dacă nu tolerează? Iubire! Nu ați zis iubire? Nu a zis Augustin “ lubește și fă ce vrei”? Poftim iubire la maximum! Erotismul cel mai pervers este declarat, cu inocență jucată sau cu rânjete, iubire. O iubire jucăușă, ludică, a bărbaților aprinși pentru bărbați și a femeilor pentru femei, o iubire exhibată coloristic, gestual, public, o iubire ca apetit insațiabil pentru trupuri.
Sau: ocrotirea femeii. Evanghelia a adus restaurarea locului femeii. A refăcut egalitatea femeii cu bărbatul. A pus maternitatea sub lumina Maicii Domnului cu Pruncul. Asta, doar? Nimica toată, zic feministele, vajnice urmașe ale societăților de amazoane. Ele se luptă de-a binelea; nu doar să apere egalitatea femeilor cu bărbații, ci vor, în definitiv, răzbunare: înrobirea bărbaților, umilirea bărbaților, moartea bărbaților. Iar eliberarea femeii nu privește doar eliberarea ei de bărbat, ci chiar și de propria biologie: femeia e liberă să facă ce vrea cu trupul ei.
Alta: ocrotirea copiilor. Tot un deziderat creștin principal. Să-i ferim de rele, de suferință, de boli. Să-i educăm. Să le educăm familiile. Să întoarcem inimile părinților către copii. Stați puțin, familii? Dar copiii suferă în familii! Oamenii se bat în familii! Familiile își bat copiii! Își abuzează copiii! Și știți ceva? Lumea, în general, e prea dură pentru nevinovăția copiilor! Cel mai mare act de iubire e să îi ajuți să evite suferința! Să nu se mai nască în această lume crudă! Să-i omori dacă dau să se nască! Iar dacă s-au născut, scoateți-i repede din familii, luați-i din brațele constrictive ale mamei, salvați-i de măngâierile perverse ale taților! Strică viitorii cetățeni ai statului sexomarxist!
Să ne amintim și de bătrâni, bolnavi, săraci. Ce patetică reprezentație a bisericilor cu cantinele lor sociale, azile, asistență! Ce mizerii! Zdrobirea demnității umane! E mult mai bun pentru acești nefericiți - e mult mai potrivit - un act iubitor de curmare a suferinței. Precum nobilii samurai, precum nobilii căzuți în dizgrație în Roma antică, să beneficieze de procedeul medical al eutanasiei, al morții programate. Spitale, da, dar și locuri terminus! Priviți creștinii care se roagă pentru muribund: ce ipocrizie din partea lor, care insistă ca moartea să aibă loc natural! de ce nu-i învie cu rugăciunile lor? Nu este evident că creśtinii promovează de fapt, suferința, nu alinarea? Că sunt, astfel, vinovații principali față de iubirea de oameni - in vreme ce eutanasia reprezintă o formă de iubire de oameni superioară, care rafinează selecția naturală prin filtrele gândirii elevate!...
În acest mediu, creștinii tineri, care astăzi se confruntă cu sexomarxismul, sunt probabil, uluiți de ceea ce li se pare o îngroșare a tușei grețoasă, o indecență fără margini. Rămân fără replică și nu din cauză că n-ar avea ce răspunde, ci din pricina etalării unei atât de mari pervertiri. Dar ei nu i-au cunoscut pe înaintașii sexomarxiștilor de azi. Acum treizeci de ani, socialiștii și comuniștii au construit o societate care supralicita Evanghelia în privința principiilor etice, deformând, uneori caricatural, principiile și sfaturile evanghelice și bisericești. Îi asigurăm pe tinerii noștri mărturisitori: exasperările erau, uneori, mai mari decât cele de acum.
Așadar, nimic nou sub soare! Nici planurile lor nu sunt noi, ci vechi și vorba apostolului, nu ne sunt necunoscute. Nou ar putea fi doar limbajul cu care ni se adresează, adesea șocant: ei bine, nu trăim sub un glob de sticlă. Dacă Dumnezeu îl îngăduie, noi de ce să nu-l suportăm? În definitiv, este urletul lupului care umblă prin turmă în piele de oaie. Și orice ar face, nu poate să behăie...