„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!” (Rom. 12, 21)

Viața care ne cuprindeGabriela Băducu 11.05.2021

”Furtuna pregătește cerul senin”

Chiar dacă pentru cei mai mulți pare că ne prăbușim, chiar dacă pentru cei mai mulți pare că acesta este începutul sfârșitului, chiar dacă pentru cei mai mulți pare că viețile noastre s-au schimbat radical și nu în bine, aceasta este oportunitatea de care aveam nevoie pentru a vedea, pentru prima dată totul clar și a fi recunoscători.

Furtuna pregătește cerul senin

Dacă nu ar ploua, cum am aprecia razele calde ale soarelui? Dacă cerul nu s-ar înnora din când în când, cum am prețui albastrul senin? Dacă nu am avea iarna care să amorțească natura, cum am mai iubi primăvara care renaște totul? Dacă nu ar fi toamna care să golească ramurile copacilor, cum am mai iubi vara cu toate nuanțele ei de verde, cu care pictează pânza mediului care ne înconjoară? Și exemplele ar putea continua la nesfârșit, arătând astfel că avem nevoie în viață și de aspecte negative care să evidențieze binele pe care îl trăim și care considerăm că ni se cuvine ex officio. Nu apreciezi sănătatea ca dar al lui Dumnezeu decât în momentul în care treci prin boală. Așa s-a întâmplat și acum. A fost imperios nevoie să trecem prin această primejdie pentru a aprecia așa cum se cuvine viața, pentru a aprecia așa cum se cuvine libertatea, pentru a aprecia așa cum se cuvine timpul petrecut alături de cei dragi și mai ales pentru a aprecia așa cum se cuvine posibilitatea de a intra în biserică, de a îngenunchea în fața unei icoane ori de de a participa la sfânta Liturghie.

Ce privilegiați suntem!

Pentru noi, creștinii ortodocși, Învierea Domnului este cea mai mare și cea mai pătrunzătoare sărbătoare. Slujbele din săptămâna patimilor, cu atât de multă încărcătură emoțională, și mai ales slujba Sfintei Învieri, cu bucuria neasemuită pe care doar cei mai vrednici dintre noi au trăit-o, împreună cu sperața cu care de, de fiecare dată, natura însoțește fidel evenimentele pe care le comemorăm, sunt cele care mă fac să aștept în fiecare primăvară, cu multă nerăbdare, Învierea Domnului. O scurtă retrospectivă la perioada similară din anul care a trecut, îmi dă fiori și totodată îmi trezește un sentiment de gratitudine, pe care nu credeam că am să-l trăiesc vreodată. Nu am crezut că am să mă simt atât de norocoasă doar pentru că pot participa la deniile din săptămâna patimilor, pentru că pot participa la așezarea  Mântuitorului în mormânt ori pentru că îmi este îngăduit să răspund aievea „Adevărat a Înviat“. Așadar, aceste posibilități pe care le avem acum sunt daruri pentru care ar trebui să dăm slavă Domnului. Din păcate, mulți se feresc și stau pe tușă, așteptând să treacă perioada neagră, pierzând din vedere esențialul, faptul că singurul care ne ajută să depășim primejdia este Dumnezeu, Domnul vieții veșnice, Care a biruit moartea pentru ca fiecare dintre noi să nu moară, ci să aibă viață veșnică. „Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.“ - Ioan 6, 40

Să nu-L lăsăm din nou singur!

Gândindu-mă, totuși, la anul trecut, există o amintire care nu mă lasă să uit tristețea stării de urgență, și anume imaginea lui Iisus Hristos suferind, rămas singur. Atât de mult m-a impresionat cel mai important moment din timpul Deniei celor douăsprezece evanghelii, respectiv aducerea, după citirea primelor cinci pericope evanghelice, a Sfintei Cruci din altar, în mijlocul bisericii, în timp ce preotul rostește: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel ce a întins pământul pe ape.“! Imaginea grăiește de la sine: Mântuitorul răstignit a rămas singur, cu chipul desfigurat din cauza durerii și a umilinței, cu brațele deschise, cuprinzând pe toți și pe fiecare dintre noi, a rămas singur...  poate doar câteva priviri ațintite asupra Sa, prin ecranul telefonului și cam atât. Dacă scuza absenței în masă a fost, acum un an, starea de urgență decretată în perioada sărbătorilor pascale, acum ce scuză vom prezenta? Care este argumentul cu care vor motiva cei mai mulți dintre noi absența din biserică, reticența la împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului, singurul izvor al vieții după care, conștient ori nu, tânjește oricare pământean?

Răspunsul este dragostea

Nu vă amăgiți, atrocitățile din întreaga lume, problemele mai mari sau mai mici, cu care fiecare dintre noi se confruntă au o singură cauză: lipsa Lui Dumnezeu din viața noastră sau, mai bine spus, refuzul nostru de a-L căuta, refuzul nostru categoric de a nădăjdui în ajutorul Său, orbirea noastră în fața oricărui semn al prezenței Sale. Împietrirea inimilor din lipsa dragostei ne-a adus în stadiul prezent și parcă nu suntem dispuși să căutăm calea, cu toate că avem exemplul demn de urmat în persoana Maicii Domnului, al cărei răspuns „Mă vor ferici toate neamurile“ este tâlcuit cu inspirație de părintele Alexander Schmemann, la ajutorul căruia apelez din nou:În marea ei dragoste și supunere, în credința și smerenia ei, ea a primit să fie ceea ce din veșnicie întreaga zidire fusese destinată să fie și pentru care fusese creată: templu al Duhului Sfânt, umanitate a lui Dumnezeu. [...] Biserica este Mireasa lui Hristos, „pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită“ – II Corinteni 11, 2. Aceasta înseamnă că lumea – care își găsește restaurarea și împlinirea în Biserică – este mireasa lui Dumnezeu și că prin păcat această relație fundamentală a fost ruptă, deformată. În Maria – Femeia, Fecioara, Maica – în răspunsul ei dat lui Dumnezeu, Biserica își are începutul ei viu și personal. Acest răspuns este supunere totală în dragoste; nu supunere și dragoste, ci deplinătatea uneia ca totalitate a celeilalte. Supunerea, luată în sine, nu este o virtute; ea este o supunere oarbă și nu există lumină în orbire. Doar dragostea pentru Dumnezeu, Cel căruia Îi închinăm în chip desăvârșit toată iubirea noastră, salvează supunerea de orbire și o face acceptare bucuroasă a singurului vrednic să fie acceptat. Adevărata supunere este, astfel, dragoste adevărată față de Dumnezeu, adevăratul răspuns al Creației dat Creatorului ei. Umanitatea este pe deplin umanitate atunci când ea devine acest răspuns dat lui Dumnezeu, atunci când ea devine elan de totală dăruire de sine și supunere față de El.“ – Al. Schmemann Pentru viața lumii. Sacramentale și Ortodoxia, cap. Taina iubirii.

Viața stăpânește!

Iubirea pentru Dumnezeu este nu doar răspunsul pe care suntem datori să-L oferim Creatorului, ci și calea prin care Învierea capătă sens. „A crede în Hristos înseamnă -și întotdeauna a însemnat- a crede că Hristos este Viața întregii vieți, că El este Viața însăși și, prin urmare, viața mea. «Întru El era viața și viața era lumina oamenilor.» - Ioan 1, 4 Doar „dragostea nu cade niciodată“ -I Corinteni 13, 8. Și dacă a iubi pe cineva înseamnă că eu am viața mea în el, sau mai degrabă că el a devenit conținutul vieții mele, a-L iubi pe Hristos înseamnă a-L cunoaște și a-L avea pe El ca Viață a vieții mele. Doar această dobândire a lui Hristos ca Viață, bucurie și pace a comuniunii cu El, certitudinea prezenței Lui, dă sens vestirii morții Lui și mărturisirii învierii Lui.[...] Biserica este intrarea în viața înviată a lui Hristos, ea este comuniune în viața veșnică, bucurie și pace în Duhul Sfânt.  În El, moartea însăși a devenit un fapt de viață, pentru că El a umplut-o cu Sine, cu dragostea și lumina Sa. În El, „toate sunt ale voastre;  fie lumea, fie viața, fie moartea, fie cele de față, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu“ -  I Corinteni 3, 21-23. Și dacă eu fac această nouă viața a mea, dacă fac a mea această foame și sete după Împărăție; a mea, această așteptare a lui Hristos, a mea, certitudinea că Hristos este viața, atunci moartea mea însăși va deveni un act de comuniune cu Viața. Pentru că nici viața, nici moartea nu ne pot despărți de dragostea lui Hristos. Nu știu nici când și nici cum va veni împlinirea. Nu știu când toate lucrurile se vor desăvârși în Hristos. Dar știu că în Hristos această mare Trecere, Paștile lumii au început, că lumina „lumii ce va să fie“ vine la noi în bucuria și pacea Duhului Sfânt, pentru că Hristos a înviat și Viața stăpânește. “  -  Al. Schmemann Pentru viața lumii. Sacramentale și Ortodoxia cap. Cu moartea pe moarte călcând

Cu Hristos vom birui!

Necazuri sunt și cu siguranță vor mai fi, „căci pe cine îl iubește Domnul îl ceartă“ – Ioan 12, 6. Problemele de sănătate s-au înmulțit, viitorul este mai incert  decât oricând, criza sanitară antrenează  criza economică, conflicte militare pot izbucni în orice moment, însă nădejdea în Dumnezeu nu trebuie să slăbească. „Încordează inima ta și fii tare și să nu te tulburi în timpul încercării. Lipește-te de Domnul și nu te depărta, ca să fii înălțat la sfârșitul vieții. Tot ce ți se va întâmpla primește cu plăcere și în necazurile tale fii îndelung-răbdător. Crede în El și-ți va ajuta ție, îndreaptă căile tale și nădăjduiește în El. [...] Pentru că îndurător și milostiv este Domnul și iartă păcatele și mântuiește în vremea necazului. Vai inimilor celor fricoase și mîinilor celor slabe, care umblă pe două cărări! Vai inimii celei slabe! Că de nu crede, pentru aceea nu va fi apărată.“ – Înțelepciunea lui Isus Sirah 2, 2- 14. Se apropie, așadar momentul în care trebuie să alegem din ce tabără vrem să facem parte, din categoria fricoșilor,  încremeniți, întrebându-ne ce anume ne rezervă viitorul, sau de partea celor curajoși, cu Hristos la cârmă, Care a dat dovadă de cea mai mare doză de curaj – ar fi putut să aleagă calea ușoară, ca Fiul Celui Preaînalt, însă a decis să moară pentru fiecare dintre noi, a ales moartea dureroasă, dintr-o postură umilitoare, învingând-o astfel. Suferințele vor exista întodeauna în lume, dar Hristos este Cel care ne spune: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea“ - Ioan 16, 33. Prin urmare, este vremea să ne mobilizăm, pentru ca, în final, cu toții să cântăm bucurându-ne: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viaţă dăruindu-le“.

De același autor