De ce refuz lumea pe care totuși o iubesc? 21.09.2020

Pentru același motiv pentru care refuzându-mă, nu încetez să renunț la mine.

Îl caut pe cel din mine, tind spre adâncul din mine, îmi caut locul, starea de-a-fi, tihna, odihna…

Nu sunt decât alergare întru ceva, ale-theia. „Dacă Dumnezeu ar ține în mâna dreaptă tot adevărul, și în mâna stângă aspirația de-a fi pururi spre adevăr, și mi-ar zice: ‘Alege!’ – chiar cu riscul de a greși mereu – eu m-aș arunca spre mâna stângă spunându-I: „Părinte! Dă-mi-l! Căci adevărul pur nu este decât pentru Tine!” (G.E.Lessing, în H.Hoffding, Histoire de la philosophie moderne, p. 21).

„Harul se retrage pentru ca noi să-l căutăm și mai mult” – spunea cineva. Seducător cuvânt. Numai că dacă harul s-ar retrage, istoria s-ar sufoca.

Harul nu se joacă „de-a v-ați ascunselea” cu noi. El e prezent, și apoi harul nu ține de căutare, ci de respirare. Harul e ca aerul pe care-l respiri: nu trebuie să cauți să respiri, ci să respiri pur și simplu. E un fel de a spune că trebuie să-l căutăm. Orice poți căuta, în afară de har.