Nu cred să existe un sentiment uman mai profund decât mila: mila față de oameni, milă față de animale, milă de cei puternici, milă de cei care n-au nici un Dumnezeu ca și față de cei care au prea mulți zei și cărora li se închină, milă față de cei bogați, ca și față de cei săraci, milă de ignoranți, milă de mine și de tine, de lumea în care trăim, de cei ce ne înșeală și ne mint, milă de toate și de toți.
Unde nu este prezent Diavolul? Din ce domeniu lipsește? (vezi Partea Diavolului – Denis de Rougemont). Peste tot, acolo unde simte „întregul”, comuniunea. E cu neputință să-l ignori în ideea unui triumfalism al credinței, al binelui. Iubitorul de dezbinare acceptă „dialogul”, dar urmărește neînțelegerea, acceptă comuniunea, dar să fie și ceva egoism, acceptă milostenia, dar să fie și un pic fățarnică, prietenia, dar să nu lipsească neîncrederea, suspiciunea, acceptă știința, filosofia, arta, teologia, dar purtătorii acestor valori să nu se înțeleagă nici în domeniul lor, nici cu ceilalți. La toți ne dă dreptate, toți spunem numai adevărul în timp ce pe el, bineînțeles, îl urâm, nu-i facem voia...
Întruparea nu e altceva decât Trupul Logos-ului din veșnicie destinat înomenirii (la plinirea vremii). De aceea Întruparea se și încheie cu înălțarea, cu Trupul la cer al Logos-ului care pune firea de-a dreapta Tatălui. Căzută prin neascultare de-a stânga, în păcat și corupere, Fiul lui Dumnezeu – prin ascultare și asumare, prin jertfă și răscumpărare – o restaurează, adică o ridică la starea cea de dinainte de cădere, îndreptând-o către Tatăl, îndreptățind-o în esența ei; dar n-o lasă numai aici: îndreptarea nu este suficientă:
jertfă → răscumpărare → restaurare = îndreptare
Aplicarea metodei apofatice asupra limbajului, relația între cele de nerostit și rostirea însăși nu au ca scop desființarea limbajului și, în consecință, a comunicării, ci dimpotrivă, trezirea lui. Numai dintr-o perspectivă apofatică limbajul, cuvintele pot fi sancționate în măsura în care acestea tind să se transforme într-o tehnică a comunicării, o emisie fonică și o sfidare a realității, a lucrurilor. Cuvintele șantajează realul, sunt un fel de „șah mat” la realitate. Altădată cuvântul însuși era o taină, întrucât era organic legat de lucruri, acum el a devenit un fel de „patinoar” al gândirii, nu știe decât să facă piruete și salturi acrobatice. Are grație, dar în această grație exterioară, în această alergare exuberantă, captivantă, „artistică” nu vezi taina, nu simți cealaltă frumusețe: a misterului. Inapetența omului contemporan pentru profunzime este vădită și în consecință și-a inventat propriile-i „adâncimi” în cotidian și banal. Divertismentul, distracția, etc. ca „sete de absolut”, în oceanul comunicării goale.
(Capete apocrife, Editura Gnosis, 2004, pag. 151)
Lumea în care trăim cu toate ale ei, bune și rele, e de „actualitate”, imediată, dar nu reală, lumea în care ar trebui să trăim e reală, dar lipsită de actualitate. Pur și simplu nu ne interesează.
***
