„Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții…” (Rom. 12, 2)

Pseudo - apocrife

Călătorim, dar cu folos?Constantin St. Dogaru 22.06.2022

”Nu încerca să călătorești în afară dacă n-ai cât de cât o experiență a călătoriei dinăuntru.”

Observ în vocația și structura duhovnicească a unor monahi o anume dădăceală, niște tipare și o înțeleaptă prudență față de cei ce îi caută și pe care îi ceartă cu atâta blândețe necutremurătoare, încât puțini își vor schimba viața după ce i-au văzut și au primit cuvânt de învățătură. Cei mai mulți vor rămâne în continuare „turiști”, „vizitatori”... Dar ce zic eu? Câți n-au fost la „Locurile sfinte”? Și?... Câți la Muntele Athos, Ierusalim, Bethleem, Nazaret, etc... Și? ... Întreb: S-au întors pe altă cale ca și magii odinioară? S-au cutremurat, și-au schimbat modul de a gândi, de a fi? ... Atunci la ce bun să vizitezi atâtea dacă rămâi la nivelul „impresiilor”, „suvenirurilor”, „vederilor”, „pozelor” etc? Atâția bani, atâta osteneală, când spiritual nu ai sporit cu nimic, nu merită. Călătorim și atâta tot, dar ia să punem înăuntru început călătoriei noastre din afară; altfel vom simți, altfel vom vedea, în loc de niște ruine. Nu încerca să călătorești (în afară) dacă n-ai cât de cât o experiență a călătoriei dinăuntru. Încearcă să călătorești mai întâi prin Sfânta Scriptură, prin sfânta Tradiție, prin Viețile Sfinților, prin Pateric etc., dar nu în fugă, ci, zăbovind „urcă la Ierusalim”...

citește articolul


Celălalt este în noi sau nicăieriConstantin St. Dogaru 04.05.2022

Omul – ființă de relație capabilă de comuniune interpersonală, „capabilă de Dumnezeu” (vezi catehismul Bisericii catolice, București, 1993, cu un cuvânt înainte al Sanctității Sale, Papa Ioan Paul al II-lea). În persoana umană „relația” devine conștiință-de-sine-pentru-altul. Inima oricărei relații inter-umane este alteritatea. Abia în „celălalt” persoana mea se regăsește ca ceva distinct și în același timp indefinibil.  Eu-l se deschide sine-lui care îl cuprinde pe „celălalt” într-o interioritate reciprocă, iar acest „sine” lărgit se lasă cuprins de un alt „Sine”, atotcuprinzător, care este Hristos, arhetipul.

Important este ca eu să fiu de față aici și acum în celălalt, să mă dăruiesc identificându-mă cu el, ascultându-l și trăindu-i experiențele de viață ca și cum ar fi propriile mele experiențe. Altfel putem fi „prezenți” unul altuia ca două obiecte, care, deși se ating, nu se simt reciproc, ca două singurătăți prezente netransmisibile în conținutul lor. „Celălalt este în noi” (Cardinalul Carlo Maria Martini) sau nicăieri. Și suntem așa de pustii, așa de absentă este prezența noastră...

citește articolul


Omul deștept și inconștientConstantin St. Dogaru 15.02.2022

Înțelepciunea (și odată cu ea, pietatea) pălește în fața unei inteligențe arogante. N-am văzut un șmecher prost, dar un înțelept plin de candoare și nevinovăție împinse până la naivitate mi s-a întâmplat să mai întâlnesc. Înțelepciunea are un aer de imponderabilitate care vine dintr-un spirit superior, neagresiv, care parcă plutește pe deasupra lucrurilor. E nezgomotoasă, retrasă și mai ales senină. Nu dă din mâini (coate) pentru că pentru ea nu există o „etică” a compromisului, așa cum e cazul unui anumit tip de inteligență. De aceea nici nu are prea mulți simpatizanți și adepți: e o „rara avis”. (Una este să fii „inteligent”, altceva „înțelept”). Înțelepciunea este forma superioară a unei inteligențe educate întoarse asupra-și. Înțelepciunea este conștiința de sine a inteligenței. Fără conștiință nu ne rămâne decât delirul unei inteligențe tragice, omul deștept, dar inconștient.


Câtă dragoste ne-a mai rămas?Constantin St. Dogaru 13.12.2021

Cum împăcăm aceste două imperative categorice: „și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” și „dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”? Dacă-i dăm lui Dumnezeu toată viața noastră nu s-ar supăra Cezarul? Lui ce-i mai dăm? Un părinte m-a lămurit spunându-mi mai în glumă, mai în serios că impozitele, taxele, etc. sunt și pentru bucatele și pentru păcatele noastre și pentru ce am agonisit și pentru ce am săvârșit cu cuvântul, cu fapta, din știință, din neștiință; unele sunt ale Cezarului, altele aparțin sufletului, lui Dumnezeu.

***

citește articolul


Lumea ca un spital de nebuniConstantin St. Dogaru 29.09.2021

Noul zeu al acestei lumi: haosul. Nu numai omul, ci și cele instituite de el, au devenit pustii în conținutul lor. Totu-i brambureală; parmenide-le din noi a murit, totu-i zăpăceală, am devenit un spital de nebuni, dar nu credem. Avea dreptate Sfântul Antonie cel Mare când spunea acum mai bine de o mie cinci sute de ani că va veni vremea când lumea va înnebuni, și dacă se va găsi cineva să spună că e nebună, toți se vor repezi asupra lui să-l sfâșie, și să spună că el este „nebunul”.

Exilul dragostei. Porțile iubirii s-au închis. Nu ne-a mai rămas decât strigătul, disperarea; harul e pe sfârșite. Să dăm buzna cât a mai rămas, o picătură măcar, o firimitură și ne va fi de ajuns ca să fim ... nu în zadar.