„Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții…” (Rom. 12, 2)

Pseudo - apocrife

”Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui Viu!”Constantin St. Dogaru 21.04.2021

Creștinismul este „religia iubirii” (Ilarion V. Felea) și „religia religiilor” (Constantin Noica). Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este numai un întemeietor de religie. Nici Moise, nici Budha, nici Mahomed, nici Lao-tse, sau Confucius, nici Socrate, Platon sau Aristotel, n-au trecut prin ce a trecut Iisus. Nici unul dintre ei n-a murit pe cruce răstignit și n-a înviat. Hristos nu-i cultul lui Mithra sau al lui Osiris (mitologia egipteană). „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” Iar ei au răspuns: ”Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul din prooroci.” ”Dar voi cine ziceți că sunt?” Și răspunzând Petru, a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”. (Matei 16,13-16. Amin, amin, amin!


Nici teologie fără cultură, nici cultură fără teologie!Constantin St. Dogaru 10.03.2021

„Religiosul” și „culturalul” trebuie gândite împreună. Nici teologie fără cultură, nici cultură fără teologie. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni fără pregătire teologică de specialitate și să discut cu ei ca și cum ar fi avut această pregătire, și invers. În fond, o bună parte dintre „intelectuali”, „oameni de cultură” nu vor altceva decât ca atunci când discuți cu ei ca preot, teolog, să le dai răspunsuri radicale la întrebările lor fundamentale. Vin la tine (unii) ca la „oracolul din Delphi”, iar tu ca preot cucernic și evlavios ce ești trebuie să le dovedești că ești și un bun teolog. Din păcate, la noi „cucernicia”, „evlavia”, „cuvioșia” anesteziază „teologia”... E adevărat că nici dincolo lucrurile nu stau mai bine. În fond pe mine nu mă interesează dacă un „cultural” are și o educație teologică (după atâția ani de ideologizare a creierelor), ci dacă i-a mai rămas ceva simț metafizic, o anume sensibilitate, percepție la cele nevăzute, după cum mă interesează, dacă dincolo de slujbe și predici, în preot mai pot vedea și un om informat, cultivat (istorie, filosofie, știință, artă, etc.), dincolo va să zică de litera tipicului, preotul de după moliftenic...


A fi înseamnă a ardeConstantin St. Dogaru 18.12.2020

Păcatul, ca și virtutea, țin de experiență, de viață; „a fi” înseamnă a arde până la capăt. Păcatul și virtutea sunt uși vecine. Împătimirea însă nu e bună, nici de una, nici de alta, e bună despătimirea ca început al dezrobirii; să fii liber în fiecare din aceste experiențe; căderea provoacă ridicarea atât din experiența păcatului, cât și din experiența virtuții. În mod sigur, păcatul trăit, până la limita lui ultimă, naște virtutea ca început al căinței, căderea te învață ce înseamnă a te ridica; de partea cealaltă, virtutea dusă până la capăt e mai ispitită și mai ispititoare decât păcatul, căci mai rea este căderea din virtute în păcat, decât căderea din păcat în păcat. Când are loc această cădere? Atunci când virtutea devine virtuozitate. Nu pe cei căzuți îi mai cercetează d., ci pe cei ce vor să se ridice și mai ales pe cei ce vor urce. Dar să știi – îmi spunea un frate monah – că și pe cei ce vor încerca să urce trecând de la un păcat mai mare la altul mai mic și pe aceia îi cercetează ca nu cumva urcând treptele păcatului, lepădându-se de una, de alta, să cunoască binele. Dar celorlalți, cum le pricinuiește căderea? Ajutându-i să urce, prin virtute, cât mai sus, înțelegi? Cum? Folosindu-se chiar de nevoințele lor (asceză, post, rugăciune, etc.) pentru a le omorî trezvia, contemplația, paza gândurilor. Vezi? De aceea Mântuitorul o fericește pe Maria și o mustră pe Marta, știi, care tot trebăluia prin casă ca să facă curat, să aranjeze lucrurile, să facă ordine, etc., adică tot atâtea lucruri importante, dar neesențiale pentru mântuire și pentru un asemenea „musafir” cu totul aparte.


Moartea care nu mai trezeşte la viaţăConstantin St. Dogaru 10.12.2020

... Moartea nu înţelege gramatica noastră, nu ascultă de nicio regulă, nu poate fi declinată şi nici conjugată cu ceva. Moartea este moarte cum nimicul este nimic în ciuda oricărei încercări de a o scoate din metafizica ei pură. Misterul morţii nu poate fi negociat. Cu „viaţa” se mai poate discuta, cu moartea nu. În om, viaţa e conştiinţă a morţii, dar în sine moartea e „inconştientă” de sensul vieţii, al omului, al valorilor. E oarbă şi acţionează ca atare, nu în virtutea unui raţionament, a unor calcule. În timp ce viaţa te lasă să vorbeşti, moartea te lasă mut. Nu crede în lacrimi, nu-ţi iartă durerea, nu-ţi îmblânzeşte suferinţa, dorul, nu întreabă nici cine eşti, nici ce-ai făcut, nici dacă eşti sfânt sau ticălos, nici de credinţă, nici dacă ai fost necredincios, nici dacă ai fost prinţ efemer al acestei lumi, nici dacă ai fost un cerşetor, nici câtă carte ai învăţat, nici dacă ai fost un măturător de stradă. În faţa morţii toate acestea şi altele asemenea acestora sunt egale cu zero. Moartea, spre deosebire de viaţă, n-are răbdare şi te vrea pentru că te iubeşte în timp ce viaţa pe care ai iubit-o, tocmai ea te-a trădat, încercând în fel şi chip să te distrugă; Moartea nu e ură, dar viaţa este si ură... În faţa morţii toate silogismele noastre, toate sistemele noastre filosofice ar trebui să se reducă la un singur cuvânt: „vai”, iar toată deşteptăciunea şi grozăvia noastră să se smerească, să stea în genunchi. Dimpotrivă, am văzut chipuri semeţe, reci şi am sfârşit în a crede că trufia omenească n-are margini nici chiar în faţa morţii, că în lumea în care trăim şi ne-am „educat” nici faptul morţii, că suntem trecători nu ne mai cutremură, nu ne mai trezeşte la viaţă, că misterul morţii a devenit o simplă hârtie ştampilată, un „certificat de deces” şi o „adeverinţă de înmormântare”... Mister transformat în spectacol grotesc.