Întruparea nu e altceva decât Trupul Logos-ului din veșnicie destinat înomenirii (la plinirea vremii). De aceea Întruparea se și încheie cu înălțarea, cu Trupul la cer al Logos-ului care pune firea de-a dreapta Tatălui. Căzută prin neascultare de-a stânga, în păcat și corupere, Fiul lui Dumnezeu – prin ascultare și asumare, prin jertfă și răscumpărare – o restaurează, adică o ridică la starea cea de dinainte de cădere, îndreptând-o către Tatăl, îndreptățind-o în esența ei; dar n-o lasă numai aici: îndreptarea nu este suficientă:
jertfă → răscumpărare → restaurare = îndreptare
citește articolul
Aplicarea metodei apofatice asupra limbajului, relația între cele de nerostit și rostirea însăși nu au ca scop desființarea limbajului și, în consecință, a comunicării, ci dimpotrivă, trezirea lui. Numai dintr-o perspectivă apofatică limbajul, cuvintele pot fi sancționate în măsura în care acestea tind să se transforme într-o tehnică a comunicării, o emisie fonică și o sfidare a realității, a lucrurilor. Cuvintele șantajează realul, sunt un fel de „șah mat” la realitate. Altădată cuvântul însuși era o taină, întrucât era organic legat de lucruri, acum el a devenit un fel de „patinoar” al gândirii, nu știe decât să facă piruete și salturi acrobatice. Are grație, dar în această grație exterioară, în această alergare exuberantă, captivantă, „artistică” nu vezi taina, nu simți cealaltă frumusețe: a misterului. Inapetența omului contemporan pentru profunzime este vădită și în consecință și-a inventat propriile-i „adâncimi” în cotidian și banal. Divertismentul, distracția, etc. ca „sete de absolut”, în oceanul comunicării goale.
(Capete apocrife, Editura Gnosis, 2004, pag. 151)
Lumea în care trăim cu toate ale ei, bune și rele, e de „actualitate”, imediată, dar nu reală, lumea în care ar trebui să trăim e reală, dar lipsită de actualitate. Pur și simplu nu ne interesează.
***
citește articolul
Creștinismul este „religia iubirii” (Ilarion Felea) și „religia religiilor” (C. Noica). Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu este numai un întemeietor de religie. Nici Moise, nici Budha, nici Mahomed, nici Lao-tse sau Confucius, nici Socrate, Platon sau Aristotel n-au trecut prin ce a trecut Iisus. Nici unul dintre ei n-a murit pe cruce răstignit și n-a înviat. Hristos nu-i cultul lui Mithra sau al lui Osiris (mitologia egipteană). „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” Iar ei au răspuns: «unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul din prooroci.” „Dar voi cine ziceți că sunt?” Și răspunzând Petru, a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”» (Matei 16, 13-16). Amin, amin, amin.
citește articolul
”Nu încerca să călătorești în afară dacă n-ai cât de cât o experiență a călătoriei dinăuntru.”
Observ în vocația și structura duhovnicească a unor monahi o anume dădăceală, niște tipare și o înțeleaptă prudență față de cei ce îi caută și pe care îi ceartă cu atâta blândețe necutremurătoare, încât puțini își vor schimba viața după ce i-au văzut și au primit cuvânt de învățătură. Cei mai mulți vor rămâne în continuare „turiști”, „vizitatori”... Dar ce zic eu? Câți n-au fost la „Locurile sfinte”? Și?... Câți la Muntele Athos, Ierusalim, Bethleem, Nazaret, etc... Și? ... Întreb: S-au întors pe altă cale ca și magii odinioară? S-au cutremurat, și-au schimbat modul de a gândi, de a fi? ... Atunci la ce bun să vizitezi atâtea dacă rămâi la nivelul „impresiilor”, „suvenirurilor”, „vederilor”, „pozelor” etc? Atâția bani, atâta osteneală, când spiritual nu ai sporit cu nimic, nu merită. Călătorim și atâta tot, dar ia să punem înăuntru început călătoriei noastre din afară; altfel vom simți, altfel vom vedea, în loc de niște ruine. Nu încerca să călătorești (în afară) dacă n-ai cât de cât o experiență a călătoriei dinăuntru. Încearcă să călătorești mai întâi prin Sfânta Scriptură, prin sfânta Tradiție, prin Viețile Sfinților, prin Pateric etc., dar nu în fugă, ci, zăbovind „urcă la Ierusalim”...
citește articolul
