Neascultarea te face liber?Constantin St. Dogaru 24.10.2018
”Și diavolul crede, dar nu ascultă!”
E mai uşor să crezi decât să faci ascultare. Ascultarea e verificarea credinţei; neascultarea e aproape o formă de necredinţă. Iată, şi diavolul crede, dar nu ascultă; el face o neascultare în sine, şi prin om, (căci se foloseşte de voinţa omului, de faptul că omul este liber) diavolul îl atacă pe om în chiar inima fiinţei sale, în libertate şi nu se sfieşte să-l declare, chiar el, „liber”, pentru că are nevoie de libertatea lui pe care încearcă să o orienteze pe făgaşul neascultării, nesupunerii, şoptindu-i la ureche: cu cât eşti mai neascultător, cu atât eşti mai liber. Ascultarea? Te reduce, te închide, te complexează, te anulează, neascultarea dimpotrivă te eliberează, te individualizează, îţi dă personalitate; în neascultare multe „adevăruri” vei descoperi despre tine; chiar libertăţile tale”. „Au acolo pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei” (Luca 16, 29)? Nu-i asculta. „Dacă au păzit cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15,19)? Nu te supune. „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă...” (Luca 10,16)? Nu-i crede. Libertatea şi adevărul e în „tine”, nu în texte (vezi tantrismul lui Osho). Iată un altfel de izvor al libertăţii; neascultarea ca „temei” al adevărului despre tine însuţi, omul aflat la intersecţia dintre neascultare (fiul risipitor) şi cuminţenie (fratele de acasă).
{qaleery:256}
„Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă...” (Luca 10,16)