Nemurire și durereCarmen Elena Toader 25.05.2021
De vorbă cu îngerul printre ramuri înflorite
Este ceas de seară şi tainele nopţii învăluie lumea în umbre paradoxale de lumină. Apusul de un sângeriu martiric îşi revarsă splendorile peste tăcerea mundană.
Un prieten mă întâmpină
Păşesc cu sfială în biserica atât de dragă sufletului meu şi mă pierd în nemărginirea din ochii îngerului. Cele câteva lumânări aprinse pâlpâie aproape înveşnicite luminându-i din când în când chipul ostenit de povara lacrimilor lumii.
Doamne, sunt atât de nevrednică, iar Tu mi-ai trimis spre alinare şi întărire în aceste vremuri tulburi un înger frumos ca o dimineaţă de primăvară! Lângă el timpul şi spaţiul capătă un alt sens, inima îşi reglează bătăile după foşnetul aripilor sale infinite şi totul devine eteric, diafan, ca o rază a Învierii.
Îngerul, prieten de poveste, mă priveşte lung de dincolo de memorie şi de patimi. Este atât de trist...o tristeţe metafizică de dincolo de cuvinte...
Sub aripile cât Cerul
Am avut momente de revoltă legate de toată această marginalizare a credinţei în vreme de pandemie, dar, privindu-l cu sufletul, nu cu ochii, am înţeles că am avut o mică parte de vină în această înlănţuire de nestăvilit a stihiilor. Îngerul a fost mereu acolo, dar eu am fost oarbă şi surdă la viersurile universului, lăsându-mă în schimb păcălită de cântecul de sirenă al unei lumi în cădere liberă.
Acest înger este o lecţie vie de smerenie, de iubire şi de har care să mă ajute să nu rămân iar repetentă la examenul Învierii. Întotdeauna am simţit o legătură specială şi profundă, inexplicabilă, cu acest mesager al luminii. M-am simţit în siguranţă la picioarele lui, sub aripile lui uriaşe cât Cerul. Poate pentru că în timp mi-a dăruit multe răspunsuri, mi-a strâns în căuşul palmei lui spiritualizate ploi de lacrimi şi mi le-a înapoiat în picuri de mir. A primit florile semi-ofilite ale rugăciunilor mele slăbite de putere şi de esenţă şi le-a transformat în crinii Buneivestiri, în aromatele Învierii şi în miresme de tămâie.
Lut și stele
Acest înger este de fapt oglinda mea. Când îl privesc îmi descopăr fricile, îndoielile, neputinţa, nedumeririle, revoltele, luptele pierdute... Este un licăr de lumină în memoria timpului care îmi aminteşte necontenit că zborul meu abia dacă a început... Sunt clipe când închid ochii şi am sentimentul că mă cuprinde în aripile lui ca nişte crengi înflorite şi parcă ar vrea să îmi şoptească: "Rămâi în ele, în dragostea mea, nu mai cădea!"
Omul şi îngerul...pământul şi cerul...lutul şi stelele...câtă nemurire şi câtă durere în ele...Suntem praf şi cenuşă, dar avem vocaţia înălţimilor şi chemarea Împărăţiei...
Stau sub un zarzăr superb ca o cupolă înflorită şi îi respir petalele pictate ca fulgi de nea de un maestru nevăzut. Şi urmăresc trecătorii...unii sunt nepăsători, alţii se umplu de uimire şi exclamă cu puritatea unui copil: "Aş vrea să îl pot avea mereu în miniatură! Aş vrea să îl pot îmbrăţişa! Parcă sunt de zăpadă florile lui!" Mă întreb ce ne împiedică să facem toate acestea şi de ce ne-am maturizat atât de iremediabil...Şi îmi vine în minte un singur răspuns, abia şoptit parcă de zefir: "Ar trebui să vorbeşti mai des cu îngerul tău...ai putea fi surprinsă..."