”Ea poartă dorurile noastre la porţile Raiului.”
Dintotdeauna mi-au plăcut dimineţile. Ȋnceputurile de taină ale lumii, mister şi meditaţie, lumini şi umbre. Ȋntregul cosmos se răsfrânge într-o dimineaţă. Dimineaţa din zâmbetul Mariei. Mântuirea noastră este dimineaţa din mormântul smuls din moarte prin suliţele solare ale Ȋnvierii. Totul freamătă, totul se bucură.
”Aş opri această clipă unică undeva într-o bătaie de inimă, dar timpul trece, toate trec, rămân doar cu pregustarea veşniciei.”
”Un axis mundi ce ne poartă aievea spre Raiul primăvăratic”
“Sufletul zboară câteodată sus de nu-l mai vezi, cu genele lui albăstrui, în azur, şi când se întoarce miroase a alb şi a stele”. (Tudor Arghezi)
Într-o zi însorită de toamnă, plimbându-mă fără direcţie şi ancorată în amintiri, am observat o familie cu un copilaş. Câtă grijă, câtă dragoste! O treime răstignită în simplitatea iubirii reflectând Treimea cea Sfântă şi fără de sfârşit în veşnicia acestei iubirii. În acea clipă ruptă parcă din conştiinţa dumnezeirii am realizat ce înseamnă să fii copilul lui Dumnezeu şi m-am simţit privilegiată. Şi atât de fericită!
