Stih iscusit

“Sufletul zboară câteodată sus de nu-l mai vezi, cu genele lui albăstrui, în azur, şi când se întoarce miroase a alb şi a stele”. (Tudor Arghezi)

Într-o zi însorită de toamnă, plimbându-mă fără direcţie şi ancorată în amintiri, am observat o familie cu un copilaş. Câtă grijă, câtă dragoste! O treime răstignită în simplitatea iubirii reflectând Treimea cea Sfântă şi fără de sfârşit în veşnicia acestei iubirii. În acea clipă ruptă parcă din conştiinţa dumnezeirii am realizat ce înseamnă să fii copilul lui Dumnezeu şi  m-am simţit privilegiată. Şi atât de fericită!

Nemurire într-un strop de lut

”Doamne, fii Răsăritul și Apusul vieții mele!”