PustniculZosima Macarie 07.12.2017
Târziu de tot l-am întâlnit,
Când îngerii îl căutau,
În pas zadarnic și grăbit.
El refuza să se arate lumii,
Când lumea nu îl căuta,
Privea pe-ascuns străbunii.
Cuvinte repeta cu bucurie,
Nimic din ce-i lumesc nu îl ținea,
Numai Cuvântul Cel din veșnicie.
Și tot târziu, din nou l-am întâlnit,
Se încurca în pași și în cuvinte,
Părea copil timid și bâlbâit.
Tăcerea-n duh îl încăpea,
Îl așeza în rânduială aspră,
Și-l legăna.
Azi tot mai străjuit, el este,
De lumânări înalte de poveste,
Și falnici munți – înzăpeziți.
Albastru dintre nori atinge,
Coliba cenușie și săracă,
Iar ochiul lui revarsă sânge.
Se-ascunde-n psalm,
Și-n rod de ram,
Se-neacă-n lacrimă și-albastru,
Ostaș creștin – adânc sihastru.