Democrație caricaturală - Trei decenii de libertate?Valerian Stan 20.12.2019

■ Ca să poți compara argumen­tat România după 1990 cu cea de dinainte, cred că ar trebui să ai azi în jur de 50 de ani. Adică să fi trăit în România comunistă, pe propria piele, cel puțin vreo 5 ani din vârsta unei anumite maturități.

„Eșalonul doi al PCR”

Înainte de 1990 am fost ofițer în armată. În vara lui 1986, activam în cadrul Regimentului 2 Mecanizat din Bucureşti, al cărui comandant era maiorul Gheorghe Carp – un ceaușist fanatic, implicat în reprimarea manifestanților de la București din decembrie 89, după care a avut o ascensiune fulminantă; asemeni în­tregii caste căreia i-a aparținut: de la Iliescu, la eșalonul doi al PCR, de la securiștii torționari la magistrați regimului șamd. Într-una din zilele verii anului 1986, Carp m-a chemat la el, unde, în birou, îi stăteau alături toți locțiitorii. După una sau două acuze, venite din senin și absolut nejustificate, privind îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, a început să strige ca un apucat și să-mi impute „atitudinea duşmănoasă faţă de con­ducerea Partidului” şi să-mi atragă atenția că „ştim bine asta şi noi, şi or­ganele care trebuie să ştie” (se refer­ea la securistul unității, care, bine in­format de delatorii omniprezenți, îi reclamase, foarte probabil, atitudin­ea mea într-adevăr ostilă regimului).

„Trădare de țară”

Am amintit acest episod ca să spun următorul lucrul, anume că dacă relatezi așa ceva cuiva care n-a trăit sub comunism (și am avut câteva experiențe de acest gen), riști să fii privit ca vorbind despre locuri comune. “Adică cum?”, se va gândi el, „ce era așa deosebit să fii ostil conducerii Partidului când azi până și des-pre președintele țării oricine poate spune orice? Destui îl acuză

inclusiv de trădare de țară și nime­ni nu pățește nimic, iar președintele nici măcar nu cere un drept la replică.” Cei ce n-au trăit sub comu­nism și n-au nici lecturi consistente despre acei ani, nu știu că o învinu­ire ca aceea ce-mi fusese adusă era pedepsită prin lege cu ani mulți și grei de detenție politică. Că de a doua azi puteai fi oricând ares-tat de un procuror militar. Că din ziua unui episod ca acela cu Carp puteau urma câteva săptămâni de așteptare traumatizantă.

„Zecimi de adevăr”

Azi demnitarii statului pot fi criticați și incriminați practic fără limite, în chiar termenii la care m-am referit. Limitele criticii admisibile în cazul lor sunt stabilite de CEDO cu mult peste cele admisibile în cazul persoanelor obișnuite. E acesta un pas înainte față de ce-a fost înainte? Indiscutabil! Dar și unul în termeni absoluți? În România, din păcate, categoric nu. De ce? Pentru că accesul la informații, libertatea presei și celelalte au o eficiență extrem de relativă. Câinii latră, ursul merge! Au curs râuri de cerneală pledând, de exemplu, pentru aflarea adevărului despre crimele de la Revoluției și de la mineriade. Cu ce urmări? Principalul vizat de ambele a fost trimis în judecată numai după 30 de ani de la comiterea lor; la vârsta de 90 de ani, și la „celeritatea” unei justiții aproape caricaturale, este deja sigur că el nu va mai răspunde pentru ce-a făcut. Încălcând Constituția și Legea apărării în vigoare atunci, comandanții de mari unități militare din Timișoara, București, Cluj etc și-au scos trupele în stradă împotriva propriului popor. Au trecut 30 de ani și aproape niciunul din ei - din București chiar niciunul! - n-a răspuns pentru ce-a făcut. Despre fapte mai recente, s-au pus mii de întrebări despre proveniența celor șase case ale actualului președinte. El a răspuns cu jumătăți de frază, ironii grosiere, și cu zecimi de adevăr – iar magistrații s-au făcut că nu văd și nu aud.

„Dreptul la judecarea ororilor îndurate”

Apoi, românii, victime ale crimelor regimului comunist, cum puțini alții au fost, și-au clamat timp de trei decenii dreptul la judecarea ororilor îndurate. Ei au contat și pe faptul că procesul de la Nürnberg va constitui un precedent ce le va aduce susținerea partenerilor occidentali. S-au înșelat amarnic și în acest caz. Fapt ce, în definitiv, ridică o mare întrebare: libertatea de a pune întrebări și a formula public revendicări legitime, de a obține informații despre funcționarea statului și, în general, de a avea și exprima opinii constituie sau nu adevărata libertate? Răspunsul meu este categoric negativ. Pentru că o asemenea libertate nu e decât una formală și ineficientă, fără consecințe în plan practic mai exact. Și într-un fel comparabilă, din punctul acesta de vedere, cu lipsa de libertate de dinainte de Decembrie 1989.

„Lideri fără frică de Dumnezeu”

O libertate în care a fost posibil ca avuția publică să fie devalizată de sute de miliarde de euro, în care presa a investigat mii de cazuri de gravă corupție la nivel înalt – iar consecința a fost de asemenea tinzând spre zero: câteva condamnări, de ochii lumii, pentru fapte derizorii și practic nimic recuperat din sutele de miliarde de euro. Sub dictatură, România a marcat un moment istoric când Ceaușescu, în primăvară lui 1989, pe spatele unui popor trăind în lipsuri insuportabile, a achitat datoria externă de 21 de miliarde de dolari. Paradoxul e și aici maxim, dar și greu inteligibil, de asemenea, pentru mulți dintre cei care n-au trăit sub comunism: dictatura a limitat corupția la găinăriile nomenclaturii. iar democrația și libertatea (în forma lor caricaturală de după 1990) au făcut ca țara să fie desfigurată de corupție și de jafuri (sub conducători fără frică de Dumnezeu și rușine de oameni), cum n-a fost nici în veacurile de împilare odioasă din partea cotropitorilor ei.

„Colonie sau Țară?”

Paradoxală este și deschiderea către marele capital străin, în numele altei libertăți (inexistentă înainte de 1990 și dezirabilă, desigur), a circulației capitalurilor. Economia națională a fost practic falimentată, resursele nu ne mai aparțin, iar nivelul de viață printre cele mai precare din Europa. Cauza? Capitalul străin a găsit aici o colonie și nu o țară suverană, guvernată de politicieni responsabili și cu o minimă integritate. Din care a emigrat circa jumătate din populația activă.

„Ideologia ateistă și transgender”

Cât privește libertatea reli-gioasă, ca să mă opresc aici, dacă sub comunism ea a fost tolerată tacit (cu excepția anilor de teroare stalinistă), probabil că vor putea fi trase conclu­zii mai consistente în perioada ce va urma. Când ne vom lămuri până unde are de gând să împingă ideolo­gia ateistă și de gen UE și dacă facto­rii de decizie interni vor se purta și în acest caz la fel de iresponsabil, con­tinuând pe calea deschisă de ratifi­carea, în 2016, sub majoritatea PSD-istă a lui Liviu Dragnea, a Convenției de la Istanbul.