FENOMENUL TÂRGU OCNA – Locul nașterii de sfințiSilviu Alupei 08.03.2022
18 februarie 2022 – 70 de ani de la martirizarea lui Valeriu Gafencu
■ Foştii detinuţi politici care au pătimit alături de „Sfântul închisorilor” au depus, încă din 1996, la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, un dosar cu mărturii despre sfinţenia vieţii lui Valeriu Gafencu, cerând canonizarea acestuia.
■ Deocamdată, BOR nu s-a pronunţat cu privire la propunerea de canonizare a mai multor mucenici şi martiri anticomunişti.
■ Sfinţenia lui Valeriu Gafencu este dovedită şi constituie o ofrandă adusă lui Dumnezeu de către neamul românesc – un neam creştin care şi-a spălat mulţime de păcate prin mucenicia celor mai buni fii ai săi, întrun secol al bolşevismului criminal.
Eugen Dimitriu din Suceava, fost deţinut politic, 1-a cunoscut pe Valeriu Gafencu la închisoarea sanatoriu din Târgu Ocna. Ne-a lăsat în cartea sa Dreptul de a muri mai repede o mărturie excepţională, încheiată cu un îndemn: „Cercetătorii Experimentului Piteşti trebuie să abordeze cu seriozitate – ca o contrapondere – fenomenul Târgu Ocna, unde s-a dovedit că oamenii pot deveni sfinţi”. Chiar Eugen Dumitriu, martor al unor „evenimente” greu de înţeles astăzi (când supranaturalul este absorbit de materialismul capitalist), relatează următoarele: „Ore întregi, în semiîntunericul celulei, Valeriu Gafencu le vorbea în şoaptă tinerilor, amintindu-le de prăbuşirile de la Piteşti: «Dumnezeu nu s-a îndurat şi ne-a adus la Târgu Ocna, pentru a săvârşi o minune –regenerarea morală, recâştigarea graţiei Divine» (...) Salvarea neamului românesc, susţinea Valeriu Gafencu, trebuia înfăptuită de tineri – alături de preoţi –, care să ducă printre oameni cuvântul lui Dumnezeu, înfruntând orice pericol, până la sacrificiul suprem”.
Piatra din capul unghiului Fenomenul Târgu Ocna a fost caracterizat de sfinţenie. Mărturiile celor care au supravieţuit închisorii de la Tg. Ocna se constituie în extraordinare probe ale martirajului pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Piatra din capul unghiului – Iisus Hristos – a fost nesocotită de călăii comunişti. Fără să vrea şi fără să-şi dea seama, regimul comunist a obţinut, la Târgu Ocna, sfinţi în loc de victime! Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Târgu Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 - 1944) şi de la Piteşti. În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi. Reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu, l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciană nu a văzut cu ochi buni activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulţielevi şi studenţi să se înscrie în Frăţiile de Cruce, pentru a se pregăti de luptăîmpotriva comunismului bolşevic ce ameninţa atunci România. Câtă dreptate şi clarviziune a avut Valeriu Gafencu s-a văzut imediat, după 23 august 1944, când Armata Roşie a invadat şi satanizat România. Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea sa timp de doi ani (până la 18 februarie 1952) poate fi considerată drept o minune. Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale, în faţa ighemonului comunist de la Piteşti, a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea sa nu se despărţeau defel de rugăciune. Şi-a cunoscut ziua morţii
În ultimul an, hemoptizia (scuipa sânge) îl transformase într-o epavă. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţă şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi. Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se ştie că boala care îl rodea aduce o groaznică deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice. Cu nu mai puţin de 22 de plăgi tuberculoase pe trup – care supurau permanent –, Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii. Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune incandescentă (cu faţa transfigurată), Valeriu a rostit ultimele cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul!”.
„Călugării iubirii de ţară” La targa unde a fost așezat pentru a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar gardianul cel mai dur Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa.
Pe tinerii care au crezut că pot să înfăptuiască o „Românie ca soarele sfânt de pe cer”, Mircea Eliade i-a numit, într-o expresie inspirată, drept călugării iubirii de ţară. Valeriu Gafencu, martirizat la vârsta de 30 de ani (după 11 ani de regim carceral îngrozitor), îşi merită cu prisosinţă acest titlu de nobleţe românească. El chiar a făgăduit lui Dumnezeu că se va călugări după eliberarea din temniţă.
Într-o temniţă a cărei celulă i-a fost chilie, a cunoscut şi a depăşit cele trei trepte ale purificării şi desăvârşirii, specifice unei doctrine mistice care a făcut din Ortodoxie un instrument sigur al mântuirii. Aceste trepte sunt: muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice şi mlaştina deznădejdii. Tânărul Valeriu a trecut şi acel ultim examen, mlaştina deznădejdii, deşi fusese torturat bestial, deşi era îngenuncheat de boală. În loc de apostazia cerută de ighemonii antonescian şi comunist, în loc de căderea în deznădejde, Valeriu Gafencu a privit la Hristos şi a zâmbit serafic camarazilor îndureraţi, având mereu pe buze rugăciunea inimii. Chipul său emana mereu, în mod misterios, o luminozitate şi o energie de neimaginat azi, într-o lume dominată de necredinţă şi de păcate împotriva Sfântului Duh. S-a jertfit pentru aproapele.
În timpul anilor de detenţie în puşcăriile antonesciene şi comuniste, Valeriu a avut de puţine ori şansa de a întâlni preoţi. Tot deţinut politic, părintele Vasile Bodeanu din Focşani l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe Valeriu. Fiind în pragul îmbolnăvirii de TBC (din cauza frigului din celulă), părintele Boldeanu a primit de la Valeriu o bundiţă, graţie căreia a trecut cu bine acea iarnă geroasă. După eliberare, în 1964, părintele Boldeanu a reuşit să emigreze, stabilindu-se la Paris, unde şi-a publicat memoriile (un capitol aparte fiind dedicat „Sfântului închisorilor din România”).
Memorabil a rămas gestul lui Valeriu de a oferi streptomicina sa (medicament împotriva TBC) altui bolnav.
Remember: revista ROST, an I, nr. 8/2003