Într-o zi se va vorbi de noi!

ANDREI CIURUNGA - din lirica detenției -

„Sunt liniște. Natură. N-au putut aeste ape negre să mă soarbă.

Străbat cu seve pagina de lut și-o scriu cu simple litere de iarbă.” (Andrei Ciurunga - Epitaf)

■ Născut la Cahul în 28 octombrie 1920, Andrei Ciurunga este unul dintre poeții români cu un destin dramatic, care, în pofida istoriei grele din România secolului XX, nu a recunoscut niciodată hotarul de la Prut, ce a separat pe frate de frate, ce a mutilat sufletește un neam care împărtășea aceeași limbă, aceeași credință, aceeași istorie.

■ Ca multe alte nume de seamă ale generației sale, poetul își dedică întreaga existență și întregul talent acestui crez înalt: al unității și demnității neamului românesc, pe care îl slujește până la sfârșitul vieții. Regimul sovietic din Basarabia a înăbușit orice informație despre numele și opera poetului, considerat o personalitate dușmănoasă, ostilă sistemului, motiv pentru care, abia după 1990, apar și la noi câteva informații despre opera și personalitatea sa. Nici astăzi nu putem spune că am șters cu totul colbul de pe imaginea acestui om care a creat și s-a jertfit pentru un ideal național.

■ Robert Eisenbraun, pe numele lui adevărat (născut dintr-un tată de origine germană, profesorul Herman Eisenbraun, ce moare pe când poetul avea numai patru ani, și o mamă româncă), întregește prin biografie și operă pleiada oamenilor de cultură remarcabili, născuți în Basarabia. Ținut prolific, binecuvântat de Dumnezeu, Basarabia și-a adus tributul său incontestabil în cultura noastră națională, prin oameni de litere, scriitori, critici literari, cronicari, dramaturgi, eseiști, istorici literari,

memorialiști, poeți, traducători etc.

„Cântece de dor și de război”

Andrei Ciurunga s-a format ca poet în mediul cultural de la Cahul, unde a participat la ședințele cenaclului literar condus de profesorul Constantin Radu, directorul Liceului „Ion Voievod”. Editează în 1936 placheta de debut „Melancolie”, beneficiind de sprijinul financiar al unui unchi al său, Haralamb Vizanti. Semnează cu pseudonimul Robert Cahuleanu. Printre oamenii care i-au marcat destinul, în perioada formării sale, se numără și eminentul om de cultură, profesorul Ștefan Ciobanu, originar din județul Tighina, autorul mai multor cărți și studii despre istoria Basarabiei.

Profesorul Ștefan Ciobanu este cel care îl îndeamnă pe tânărul poet să studieze în profunzime poezia prietenului său Alexei Mateevici, pe care îl considera un poet de mare valoare. În perioada de la Chișinău, Andrei Ciurunga editează, în 1943, volumele „Poemul dezrobirii” și „Cântece de dor și de război”. La 20 martie 1944, Andrei Ciurunga trece Prutul, spre Brăila, pentru a se salva din fața iminentului pericol sovietic.

Din păcate, va ajunge captiv în spațiul concentraționar românesc. La Brăila, unde face gazetărie pentru un timp, la Expresul, va fi forțat în 1947 să renunțe la pseudonimul Robert Cahuleanu, nume ce amintea de orașul Cahul, aflat la vremea aceea sub dominație sovietică, pentru a nu jigni cumva pe tovarășii sovietici.

Dintr-un interviu ulterior, aflăm că a mers la poștă, a luat cartea de telefoane a Brașovului, a deschis-o la întâmplare, alegând primul nume ce i-a căzut sub ochi: Andrei Ciurunga.

În 1947 reușește să editeze, în format samizdat, o plachetă de 32 de pagini, ce conțineau 15 poezii cu mesaj anticomunist, sub titlul „Poeme de dincoace”. Din păcate, este denunțat organelor abilitate chiar de unul dintre colegi.

„Toată țara-i școala mea”

În 1949 se mută la București, unde va fi arestat din nou, fiind condamnat de Tribunalul Militar la 4 ani de detenție, pentru volumul „Cântece de dor și de război”, apărut la Chișinău. Securitatea nu a reușit să găsească niciun exemplar al „Poemelor de dincoace”, deoarece acestea fuseseră distruse înainte de către mama sa.

Până la 13 mai 1954, când este eliberat și se întoarce în București, Andrei Ciurunga va sta în penitenciarele Uranus, Galați, Jilava și lagărele de la Canal. În 1958 este arestat din nou, fiind învinuit că a difuzat poeziile concepute la Canal, poeme care circulau clandestin atât în România, cât și în Occident. Va fi condamnat la 18 ani de muncă silnică și va sta închis la Gherla și Balta Brăilei, fiind eliberat în urma Decretului nr. 310 din 16 iunie 1964, prin care 3467 de deținuți politici au fost grațiați de restul pedepsei pe care o aveau de executat.

Va fi reprimit în 1967 în Uniunea Scriitorilor din România, va începe să publice cărți într-un ritm alert, supravegheat însă cu strictețe de cenzură. Au apărut volumele: „Decastihuri”, „Vinovat pentru aceste cuvinte”, Argumente împotriva nopții”, „Micul meu atlas”, „Echivalențe”, „Gestul împăcării”, „Toată țara-i școala mea”. După Revoluția din 1989, va publica memorii și poezii precum: „Poemele cumplitului canal”, „Memorii optimiste”, „Lacrimi pentru Basarabia”, „Poeme din iad pentru îngeri”, „Ceasuri fără minutare”, „Poeme cu umbre de gratii”.

Deși a fost rareori în atenția criticii literare, fiind cunoscut și apreciat mult prea puțin, Andrei Ciurunga este unul din scriitorii reprezentativi ai poeziei carcerale, alături de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu și alții. Poetul se stinge din viață la 6 august 2004 la București.

„Poeme cu umbre de gratii”

Literatura detenției constituie partea cea mai însemnată a operei lui Andrei Ciurunga, operă ce are, printre altele, meritul de a ne oferi o viziune amplă, de ansamblu, asupra fenomenului gulagului românesc. Experiența sa din spațiile concentraționare românești este evocată ulterior atât în versuri scrise în acea perioadă, cât și în scrieri memorialistice („Memorii optimiste”): „La canal se lucra aproape continuu, treziți din noapte, deținuții luau în fugă „ceaiul” – apă colorată cu puțin zahăr – și o bucată de pâine de 100-200 de grame, apoi erau transportați aproape pe întuneric în șiruri fantomatice dincolo de gardul de sârmă ghimpată.

Acolo, în ger cumplit sau călduri toride, mii de schelete vii săpau, cărau piatră și pământ până seara, când erau duse înapoi la barăci, unde primeau o zeamă fără calorii și unde începea reeducarea prin bătaie și durere” (Andrei CIURUNGA, Scrieri/Poezie. Memorialistică, Editura Știința, Republica Moldova, Chișinău, 2018, p. 13). Preocupat, ca și Paul Goma, ca această tristă istorie să nu fie uitată de generațiile viitoare, poetul evocă toată această experiență carcerală în volumele „Poemele cumplitului canal” și în antologia „Poeme cu umbre de gratii” (ediție îngrijită de autor și apărută în 1996). Ciclul „Poeme din închisoare” cuprinde versurile scrise în timpul celei de-a doua detenții (1958-1964).

„Atmosfera de suferință”

Din volumul „Poeme cu umbre de gratii” (1996) reținem „Poemul din închisoare”, compus în penitenciarul Brăila, în 1994. Structurat în opt catrene, cu versuri având măsura de 10-11 silabe și rimă încrucișată, poemul descrie atmosfera de suferință și umilință atroce în care își duceau existența deținuții politici. Poetul alege formele verbale de indicativ – prezent, pentru a spori dramatismul imaginilor și al scenelor. Verbele folosite sunt sugestive: „ne tăvălim”, „simțim”, „urlăm”, „se clatină”, „mușcăm”, „sorbim”, „strivim”, „sugrumă”, „râd”, „ard”, „îngenunchem”, „ne pregătim”, „judecăm”. Remarcăm forma de persoana întâi plural a verbelor, ce ne indică faptul că poetul este vocea și expresia suferinței unei întregi comunități, căci el nu vorbește în nume propriu, ci în numele tuturor celor încarcerați, în numele tuturor fraților de suferință. Abundența verbală indică dinamica unei agonii, a unui muribund ce-și trăiește parcă ultima zbatere, ultima fărâmă de energie.

Imaginile sunt dramatice, reușind să redea în tușe groase, întunecate, scene ale unei lumi dezumanizate, aflate la limita rezistenței fizice și psihice. Imaginea din primele două versuri, reluată ca un refren sinistru în penultima strofă: „Ne tăvălim de nu știu câte nopți/ pe rogojini murdare și pe scânduri”, devine imaginea unei lumi în agonie, a unei zvârcoliri fără sfârșit, în care chinul se măsoară în nopți și în întuneric, într-o beznă ce a cuprins tot universul.

„La capătul acestui drum de sânge”

Imaginile sunt dantești, infernul este fără fund, fără margini: „De ne-ar fi dat pământul mii de vieți,/ tot n-ar fi fost sătulă azi cătușa.” În toată această atmosferă infernală, sufletele își găsesc, în mod miraculos, forța pentru rugă: „și plini de toate câte le râvnim,/ îngenunchem fierbinte pentru rugă.” Trăind permanent cu perspectiva morții iminente, sufletele au nădejdea unui mâine („să strângem mâine rodul din livadă” ) trăiesc visul rodirii sufletești, spirituale, într-o lume mai bună, de dincolo de moarte. Moartea este privită metaforic, în cheie biblică, precum un timp al secerișului: „Ne pregătim de seceriș, visăm/ să strângem mâine rodul din livadă”. Imaginea ne amintește de cuvintele Domnului: „Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini; rugați deci pe Domnul secerișului, ca să scoată lucrători la secerișul său.” (cf. Luca 10,2). Se pare că Domnul secerișului le-a împlinit visul, împărtășindu-i veșnic de „rodul din livadă”, răsplătindu-le chinul și jertfa.

Calvarul deținuților politici seamănă cu cel al lui Hristos, iar poetul are forța de a transfigura suferința în recunoștință, dându-i un sens mai înalt, un sens ce împlinește și desăvârșește:

„La capătul acestui drum de sânge

Îți mulțumesc, Iisuse, că mi-ai dat

Întregul trup al Tău crucificat,

Strigoii morții să-i mai pot înfrânge.” (Andrei CIURUNGA, Scrieri/ Poezie. Memorialistică, Editura Știința, Chișinău, Republica Moldova, 2018, p. 384) (Recunoștință)

„Supliciul – bucurie/ temniță – Biserică”

Rezistența la tortură este posibilă doar prin rugăciune, iar cei care au supraviețuit, în mod miraculos, au mărturisit că fără Hristos nu se putea rezista în carceră. Nu puțini au fost cei care s-au convertit și s-au botezat în închisori, transformând supliciul în bucurie, temnița în Biserică, și cuvântul în rugă. Mărturiile supraviețuitorilor sau ale martorilor sunt nenumărate în acest sens. Metafora „drumului de sânge” al cărui capăt înseamnă masa jertfei euharistice, este învăluită în atmosfera de recunoștință și pace, a sufletului care nu se mai revoltă, căci a găsit în suferință, calea spre libertatea desăvârșită. Prin împărtășirea cu Hristos, „strigoii morții” (metaforă) sunt biruiți, căci în Hristos, biruința cea mare este a vieții.

Supliciul Mântuitorului se repetă la nesfârșit, căci Domnul se lasă răstignit din nou și din nou, într-o împreună jertfire cu fiecare încarcerat. Versurile sunt de un dramatism cutremurător, purtându-ne și pe noi, pas cu pas, pe drumul Golgotei, către lumina nepământească a Învierii:

„Când sub poveri ce nu le puteam duce

În mersul meu aș fi căzut răpus,

Mărit să fii de-a pururi că mi-ai pus

Umărul Tău cel răbdător sub cruce.

Cum alteori îngenuncheau măslinii,

Cad în genunchi și eu în fața Ta

Și Te slăvesc că mi-ai putut lăsa

Fruntea menită să îndure spinii.

În palmele acestea slabe, goale,

În care-au pus atâtea cuie semn

Ar fi fugit cu spaimă de pe lemn,

De n-ar fi fost, Iisuse, ale Tale.

Pulpana Ți-o sărut ca pe-o icoană,

Că, milostiv și drept mi-ai dăruit

Coasta din stânga, care n-a crâcnit

Când a străpuns-o sulița dușmană.” (Recunoștință)

„Ciopârțirea țării”

Poezia lui Andrei Ciurunga face o radiografie a suferinței, a durerii, însă nu a disperării. Din ghearele deznădejdii, poetul se salvează prin credință. Deși devine glasul tuturor celor întemnițați, deși dezgolește o rană adâncă, poezia lui Andrei Ciurunga nu alunecă în disperare sau în deznădejde. Fără să încerce să camufleze în vreun fel ororile carcerei, el reușește să se salveze prin credință și prin versul, devenit, nu de puține ori, rugăciune.

Marea durere a poetului a fost și a rămas ciopârțirea țării. A murit cu acest vis neîmplinit: visul României Mari. Dragostea pentru Basarabia, tărâm mitic, plin de lumină, este una din forțele vitale ce îi asigură supraviețuirea. Nicio clipă nu a renunțat la acest vis: „Pământul meu, cum spune și-n izvoade,/ l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,/ și câți prin veacuri au venit să-l prade/ îl simt și-acum pe piept cât e de greu.” (Poeți după gratii, Mănăstirea Petru Vodă, 2010, p. 176) (Nu-s vinovat față de țara mea).

N.R.: Acest text reprezintă un rezumat al tezei doctorandului Alina Corina Greere de la Universitatea București, publicat cu acordul autorului, profesor în orașul Râmnicu Vâlcea. Semnalăm, deci, o primă teză de doctorat cu tema Sfinții Închisorilor, încă un pas pentru canonizarea acestor martiri mucenici anti-comuniști. (Silviu Alupei)