PANDEMIE, ADICŢII ŞI ALTE MALADII – văzute prin ochiiSfinţilor PărinţiSilviu Alupei 22.10.2021
Mediatizăm o încercare excepţională, salutară (de pionierat) a unui reputat cleric-universitar de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Bucureşti de a problematiza şi actualiza elemente de doctrină evanghelică şi patristică la început de Mileniu III, pentru viaţa creştinului (şi din Vestul capitalismului, şi din Estul post-comunismului), marcată de „era pandemismului”.
Părintele prof.univ. Emanoil Băbuş (dascăl de „Istoria Bisericii Universale” şi preot la Biserica „Sf. Ilie-Gorgani” din Capitală) a trecut printr-un „RMN de 10 Tesla” (!) sufletul „omului digital”, confruntat cu „Marea Resetare Tehnologică”, cu „Pandemia COVID-19”, cu „noua normalitate”...
Evanghelia lui Hristos, Biserica Ortodoxă şi Sfinţii Părinţi pot oferi „omului pandemic” de azi soluţii salvatoare/mântuitoare, chiar dacă vocile fără chip ale Monahului anti-creştin proclamă „era trans-umanistă/postumanitar”, chiar dacă ideologii „globalismului Big-Tech” se grăbesc să anunţe (ce demenţă!) aşa-numita „existenţă post-umană” şi „fiinţa post-biologică”.
Temerara lucrare a părintelui profesor Băbuş are titlul cuceritor „PANDEMIE, ADICŢII ŞI ALTE MALADII văzute prin ochii Sfinţilor Părinţi” (Editura „Lumea Credinţei” – 2021, cu distribuţie prin Librăria „Sophia” din Bucureşti).
Am selectat în acest documentar jurnalistic fraze şi pasaje care mi s-au părut extrem de utile, esențiale chiar pentru „creştinul pandemic” dar şi pentru „ateul anemic” al Mileniului III.
Omul de azi îşi caută, neputincios, propria interioritate şi balsamul pentru suferinţa sufletească („suferinţa PSI”), cauzată de o existenţă fără sens, de neutralitatea ontologică, de uitarea vieţii spirituale, de bulimia informaţională, de indispensabila tehnologie IT, de afecţiunea „burnout”, de atrofierea gândirii logice etc.
Am enumerat o parte din gravele problematici tratate teologic/patristic de autorul acestei fenomenale cărţi ortodoxe. (Silviu Alupei)
„Suferinţele PSI”
„Până în 2020, aveam impresia că trăim o perioadă formidabilă. Cine mai poate face astăzi o asemenea afirmaţie cu deplină seriozitate? [...] Trăim vremuri tulburi şi agitate[...] Fericirea oferită de mondializare priveşte doar un grup restrâns de privilegiaţi, iar problema identităţii naţionale, culturale şi comunitare revine în prim-plan. De mai bine un an s-a adăugat şi paradoxul emoţional în care trăim, între bulimia ficţională şi neîncrederea socială, între frica şi furia declanşate de izolarea pandemică. Urmare a acestor tulburări, tot mai mulţi sunt fascinaţi de problema PSI” (pag. 7).
„Propria interioritate se caută sau, mai precis, noi căutăm în spiritualitate o stabilitate care lipseşte tot mai mult din mediul în care trăim. În paralel, suferinţele PSI explodează. Drept mărturie stau numărul tot mai ridicat de depresii, sinucideri, înmulţirea adicţiilor, consumul de substanţe psihotrope (medicamente de sinteză, precum neurolepticele, au ajuns «hrană zilnică» pentru foarte mulţi oameni – n.red.), fenomenul burnout etc.”.
„Sufletul suferă! Multă vreme, prioritare au fost bolile fizice, dar evoluţia societăţii ne determină să lărgim această preocupare pentru suferinţa sufletească, anticipată ca fiind boala secolului XXI. Cu atât mai mult cu cât, până azi, niciun răspuns psihoterapeutic sau farmacologic nu a reuşit să o vindece”. (p.8)
„Fără transcendenţă”
„Până în martie 2020, Pământul era un imens sat global, aveam agendele pline, festivaluri, city break-uri, escale, vacanțe, până și copiii se plângeau că nu mai au timp să se joace din cauza activităților extrașcolare: pian, călărie, dans, pictură, cursuri de informatică etc. Eram cu toții concentrați pe succesul profesional și social, toată energia noastră se canaliza în această direcție, însă pandemia a venit pentru noi toți ca un exercițiu de adaptare și supraviețuire. Oare pandemia nu este o oglindă care a mărit tot ceea ce mai înainte era în stare latentă în societate, jucând mai degrabă rolul de accelerator a ceea ce deja exista sub ochii noştri: deteriorarea relaţiilor sociale, apatia democratică, izolarea persoanei umane?
„Criza provocată de pandemie a găsit omenirea într-o fragilitate interioară importantă. Cele două aspecte dominante ale omului, neuronale şi structurale, au în comun faptul de a fi raţionaliste, materialiste şi antiesenţialiste. Ele au contribuit la construcţia unei societăţi ce se manifestă prin unele aspecte patogene şi ale cărei persoane suferă în interioritatea lor. Viziunile structurale şi neuronale ale omului au contribuit din plin la construcţia societăţii în care trăim”.
„Mulţi specialişti în acest domeniu le-au calificat ca fiind hedoniste, liberale, consumeriste, materialiste, fără transcendenţă. Practic, pe mulţi pandemia i-a găsit fără suflu. O parte din cauze ar fi: hiperconsumerismul, ritmul alert impus de digitalizare şi nefericirea”. (pp. 11-12)
„Portretul consumatorului prepandemic este paradoxal. De ce? Pentru că noi, beneficiarii hiperconsumatori, suntem informaţi mai bine ca oricând. Şi ne simţim bine când consumăm, dar poate că nu am mai fost niciodată influenţaţi mai subtil în modul nostru de viaţă, manipulaţi, determinaţi, în sensul structuralist al termenului [...]”. „Modul nostru de viaţă, plăcerile şi gusturile sunt tot mai dependente de sistemul comercial, determinat de ceea ce Gilles Lipovetsky numeşte în cartea sa - „Le bonheur paradoxal” – expansiunea pieţei asupra sufletului”. (p. 14)
„Ruptură, fragmentare”
„Astfel, atmosfera pre-pandemică a fost una cu cel puţin trei caracteristici: hedonistă, narcisistă şi igienistă. Totul incita la dorinţă şi plăceri [...]. În faţa acestor panorame, subiectul-om ajunge într-o etapă nouă: de ruptură şi de fragmentare. [...] Uităm sau ignorăm că Iisus ne spune: «Veniţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale» (Luca 12,15)” [...] O minoritate a umanităţii trăieşte în opulenţă şi o majoritate în mizerie [...] Visul este peste tot. Totul este posibil în acest oraş mondial, dar excluziunea şi precaritatea, furia şi mizeria se dezvoltă în exces”. (pp. 14-18)
„Pandemia ne-a prins într-o societate digital(izat)ă, care a adus nişte tulburări şi mutaţii pe care nu le înţelege decât o foarte redusă minoritate, constituită dintr-o comunitate occidentalizată, anglofonă, favorizată social şi intelectual. [...] Evoluţiile vor conduce la creşterea complexităţii societăţii şi organizaţiilor. [...] Putem identifica trei tipuri de evoluţii care se accelerează şi se suprapun: biologică, tehnologică şi digitală”. (pp. 18-19)
„Boli de interioritate”
„Ritmul cotidian ne precipită spre dezordine interioară şi spre imposibilitatea de a da sens existenţei. Ajungem o generaţie flotantă şi lichidă, alternând indignarea cu neputinţa în faţa tragediei umane, fără a reuşi să ne opunem formatării antropologice, din lipsa unor rădăcini suficient de puternice”.
„De aceea, înainte de declanşarea pandemiei, am asistat la fragilizarea persoanei umane [...]. Odată cu trecerea prin pandemie, asistăm la alte schimbări revoluţionare, dar imperceptibile pentru mulţi dintre noi [...]. Asistăm la ceea ce unii numesc «revoluţia accesului necontenit la internet», care este mai vital şi mai necesar decât o autostradă pentru transporturi. De câţiva ani, putem vorbi de două schimbări majore în lume: digitalizarea şi utilizarea inteligenţei artificiale, care în pandemie s-au dezvoltat”. (pp. 19-20)
„Din păcate, nu suntem adaptaţi la aceste avansuri tehnologice, nu le înţelegem, nu le acceptăm şi ele pot duce la narcisism, hedonism, hiperactivitate, pierderea de sens, depresie, frustrare. Acestea sunt elementele unui diagnostic al societăţii pre-pandemice şi al celei actuale, pandemice. Un asemenea impact social poate fi încadrat în aşa-numitele boli de interioritate [...]. Prin amploarea luată, ele reprezintă provocări de sănătate publică” (p. 22).
În acest sens, există deja o suferință anterioară anului 2020. Este vorba de trei patologii: sindromul BURN-OUT (cauză directă a presiunii excesive, a sarcinilor prea importante sau a obiectivelor greu de atins); BORE-OUT (sentimentul de plictiseală); BROWN-OUT (impresia că faci lucruri fără valoare)” (p. 24).
„Epidemia de adicții”
„Adicțiile sunt comportamente definite printr-o dependență la o substanță sau o activitate cu consecințe dăunătoare. Infectării cu Covid-19 i s-a adăugat epidemia de adicții, iar în noile condiții, diversificată și mai rafinată […]”.
„Pentru noi, cei de azi, ADICȚIA ar fi repetarea acelor acte susceptibile de a provoca plăcerea, dar marcate de dependența de un obiect material sau de căutarea unei situații pe care o consumă cu lăcomie. […] În privința adicțiilor fără substanțe, numite și comportamentale, activitățile sunt multiple: jocuri electronice, cumpărături compulsive prin comenzi on-line, obsesia muncii, cyber-adicție. […] Cyber-dependența face parte din categoria toxicomaniei fără droguri. Este o adicție silențioasă”.
„Înainte de pandemie, mulți nu puteau să reziste mai mult de o zi sau două fără internet. Telefoanele mobile, internetul și rețelele sociale sunt peste tot. De mai bine un an lumea a trecut în modul ECRANIZARE”.
„Astfel, dependența de WEB pare un comportament poli-adictiv, prin exprimări de tipul: dorința de a face mereu ceva pe un ecran, adicție comunicațională la e-mailuri sau la grupuri de socializare […] Cyber-adicția naște noi frustrări, anxietate și tulburări de comportament” (pp. 26-27).
„Diferitele forme de izolare prin care am trecut, de la declanșarea pandemiei, au condus și la o serie de suferințe difuze. Sunt persoane fără patologii, dar care acum caută sprijin la psihanalist, psiholog, psihiatru sau duhovnic. […] Putem vorbi de o suferință existențială profundă” (pp. 29-30).
„Legitimitatea Părinților”
„Am devenit analfabeți ai interiorității noastre și totuși supraviețuim printr-un formidabil paradox. Cu cât cunoștințele noastre științifice se dezvoltă, cu atât sentimentul suferinței INTERIOARE (s.n.-red.) crește. Cu cât tehno-științele avansează în înțelegerea și manipularea realității, cu atât ne scufundăm mai tare în tenebrele interioare”.
„Omul este rănit, iar pe actualele ruine antropologice s-au dezvoltat diverse afecțiuni sau UTOPIA TRANSUMANISTĂ (s.n.-red.). Era nevoie de un nou mit, de o nouă perspectivă: nemurirea, trupul veșnic, o răscumpărare prin tehnică, prin super-performanță și supereroi. Totul super, dar și superficial” (pp. 34-35).
[…] Cam așa a fost și cu Sfinții Părinți. Laboratorul le-a fost deșertul, subiectul observației – sufletul uman, iar concluziile – cum funcționează și de ce se poate îmbolnăvi acesta. Ceea ce Sfinții Părinți au observat pe propria persoană este ceea ce se întâmplă cu fiecare dintre noi. Dacă circumstanțele și formele de viață sunt diferite între ei și noi, fondul este însă același. Ne putem pune în acord asupra faptului că legile trupului sunt aceleași și dacă trăim într-o mănăstire sau în lume. Diferența între un monden și un eremit este materialitatea care va interacționa cu viața interioară: pentru primul – realitățile sensibile; pentru al doilea – gândurile […] Pentru a trăi în pustie, înțelepciunea, smerenia și bunul-simț sunt necesare pentru a nu înnebuni. Putem înlocui pustia cu lumea de azi și observăm că restul rămâne neschimbat” (p. 47).
„Legitimitatea Părinților deșertului, atunci când ne vorbesc despre interioritatea noastră, poate fi sintetizată astfel: experiența lor este a mai multor generații de asceți, de oameni înțelepți, care și-au consacrat viața studierii și exploatării sufletului […]” (p. 49).
„Cybernetică, cyborgi…”
„Nu de mult timp, un neuro-chirurg mi-a amintit de robotul SOPHIA care - întrebat/ă dacă are conștiința că este robot – a răspuns cu o altă întrebare: tu ai conștiința că ești om? Acest dialog banal este însă elocvent pentru ceea ce reprezintă azi organismele cibernetice sau cyborgii – elemente concrete ale realizărilor progresive din perioada post-umanistă și ale existenței post-umane” (p. 73).
„Pentru a înțelege prevenția și tratarea bolilor neopsihice spirituale (n.red.) în viziunea Părinților, este necesar să ne punem în perspectiva omului creat de Dumnezeu, pentru a fi asemenea Lui. Divino-umanitatea nu înseamnă a dispune de o super putere, ci de a participa la natura dumnezeiască și de a ne asuma ceea ce este divin în noi” (p. 145).
Obiectivul primului stadiu este de a pune ordine în cele trei funcţii ale sufletului: a căuta, a iubi şi a lupta. Cu această condiţie, omul poate fi capabil de cunoaştere, de înţelegere şi contemplarea spirituală a fiinţelor şi a lucrurilor. Ultima etapă este ajungerea omului la asemănarea cu Dumnezeu” (p. 145).
„Ştiinţa sufletelor”
„Problema este că bolile ne vin din exterior, dar răspunsul la aceste boli trebuie să ne vină din interior […] Răspunsul la boli este în fiecare dintre noi”[…] Părinţii pustiei din secolul al IV-lea ne plasează în această libertate şi nu într-o culpabilizare perpetuă a păcatului originar. Ei ne îndeamnă practic să descoperim şi să ne arătăm ceea ce este sublim în noi, să ne purificăm inima. Este o tradiţie care treptat s-a pierdut pentru că am început să considerăm creştinismul un ansamblu de practici morale, în timp ce el este o invitaţie la o experienţă interioară, a trăi adevărul de sine şi astfel a fi liberi de ceea ce ni se pare că apasă greu peste noi, încă de la naştere” (p. 147).
„Tradiţia Părinţilor ne descoperă persoana umană care se îndeplineşte deplin atunci când omul este atent cu natura lui spirituală. Această viziune este prezentă şi azi în consideraţii medicale, clinice, deoarece Părinţii arată că – alături de bolile somatice, psiho-somatice, psihice – există tulburări care angajează viaţa spirituală, numite neopsihice[…]. Părinţii pustiei au fost şi îndrumători spirituali. Pentru ei, sănătatea spirituală este cunoaşterea din interior a două realităţi nevăzute: aceea a sufletelor şi aceea a lui Dumnezeu. Ştiinţa sufletelor este charisma lor şi pe care s-au străduit să ne-o descopere: să ne ajute să ne desfacem în interior, să ne educăm privirea asupra oamenilor din jur, să ne unească viaţa interioară cu responsabilităţile sociale pe care fiecare dintre noi le are. Pentru Părinţii Pustiei, sănătatea spirituală integrală trece prin ştiinţa sufletelor, dar şi prin legătura cu Dumnezeu. Calea propusă este şi un antidot contra uitării de Dumnezeu. […] Părinţii văd veşnicia. Noi ne gândim la vindecare, ei ne vorbesc de mântuire” (pp. 169-170).