"Știința fără conștiință este ruina sufletului" François Rabelais

Învierea, dizolvare a absurduluiNicușor Nacu 25.04.2017

-absurdului din gândirea celuilalt nu-i poți răspunde convingător-

În perspectivă creștină, existența se împlinește în faptul Învierii. Indiferent de gradul ei de subtilitate, materia continuă să rămână brută iar viața, în afara Învierii, nu este decât o înlănțuire de puncte lipsite de finalitate. De aceea, Învierea este răspunsul pe care creștinismul îl dă atât materialității cât și provocărilor absurdului, iar omul care crede în realitatea Învierii învață să-i însușească sensul activ în viața sa interioară. Acest om face deja notă distinctă în lume, pentru că el mărturisește Adevărul întemeietor al creștinismului. Sfântul Pavel evidenția caracterul absolut al Învierii (1 Cor. 15:17) când, adresându-se încăpățânării corintenilor – convertiți care o interpretau după bunul plac – le spunea că dacă Hristos nu a înviat (adică dacă nu există Înviere), atunci credința, doar ca act volitiv, este un non-sens. Este doar adunare de cuvinte în jurul unui ideal care se stinge în el însuși. Altfel spus, fără Înviere, orice viață ar fi doar o apariție care se dizolvă într-un ocean de materie amorfă. În fapt, orice existență personală este coerentă doar dacă este înțeleasă în perspectiva dăinuirii sale individuale, dincolo de moarte, în Înviere, ținând cont că învierea lăuntrică, mai întâi (ca semn interior), o poartă fiecare cu sine de-a lungul unei vieți înviate în Hristos, la fel de concretă ca materia pe care o pipăim.

citește articolul


Învierea nu este absolutul Puterii, ci absolutul IubiriiNicușor Nacu 24.04.2017

Veșnicia vieții cu El este tot ceea ce ni s-ar putea întâmpla.

Prin Jertfă, Dumnezeul Iubirii dăruiește Viața care învață clipă de clipă ce trebuie să fie o viață. Crezând în această viață înviată, prin fidelitate față de Cuvântul, căutătorul în Dumnezeu înțelege că Biruitorul interior al morții a redus-o pentru veșnicie la o simplă potență inconsistentă. Învingându-i neantul, El dăruiește fiecăruia, acum, plinătatea Vieții în cele ale firii. Și chiar dacă filosofia cea mai bună este gândirea la moarte, orice căutător în Dumnezeu înțelege Învierea ca absolutul care rupe artificiile minții, amintindu-i în permanență că lumina este conținutul oricărei vieți trăită în trup. De aceea, „Hristos a înviat din morți!” nu este doar mărturisire, ci și trăire continuă în « Ziua Învierii », ca repetare interioară a unui fapt împlinit pentru veșnicie, lumină semănată întru transfigurarea care începe cu clipa de Acum!

citește articolul


În săptămâna patimilor13.04.2017

Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, care pentru prietenul Tău Lazăr ai plâns, primeşte lacrimile amărăciunii mele! Cu patimile Tale vindecă patimile mele! Cu rănile Tale tămăduieşte rănile mele! Cu sângele Tău curăţeşte sângele meu şi amestecă în trupul meu mireasma trupului Tău de viaţă făcător. Fierea cu care de către vrăjmaşi ai fost adăpat să îndulcească sufletul meu de amărăciunea cu care m-a adăpat potrivnicul. Trupul Tău întins pe lemnul Crucii să ridice către Tine mintea mea cea trasă jos de demoni. Capul Tău pe care L-ai plecat pe lemnul Crucii să înalţe capul meu cel pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mâini, pironite de necredincioşi pe cruce, să mă aducă spre Tine din prăpastia pierzării, precum a făgăduit preasfânta gură a Ta. Faţa Ta, care a primit pălmuiri şi scuipări de la cei blestemaţi, să strălucească faţa mea cea întinată de fărădelegi. Nu am inimă îndurerată spre căutarea Ta. Nu am pocăinţă, nici umilinţă care întorc pe fii către moştenirea lor. Nu am, Stăpâne, lacrimă mângâietoare. Întunecatu-s-a mintea mea întru cele lumeşti şi nu poate privi către Tine cu durere. Răcitu-s-a inima mea de mulţimea ispitelor şi nu se poate înfierbânta cu lacrimile dragostei către Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Vistieria bunătăţilor, dăruieşte-mi pocăinţă desăvârşită şi inimă îndurerată ca să ies cu tot sufletul spre căutarea Ta, pentru că fără Tine străin sunt de tot binele. Părintele Care Te-a scos din sânurile Sale în afară de timp şi veşnic să înnoiască în mine trăsăturile chipului Tău. Părăsitu-Te-am eu, Tu nu mă părăsi! Ieşit-am de la Tine, ieşi spre căutarea mea, du-mă în păşunea Ta şi numără-mă împreună cu oile Tale cele alese şi mă hrăneşte împreună cu ele din verdeaţa dumnezeieştilor Tale Taine, al căror locaş este inima curată, întru care se vede strălucirea descoperirilor Tale, mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine întru scârbele şi întru chinurile de multe feluri. Acestei străluciri învredniceşte-ne şi pe noi, cu harul şi cu iubirea Ta de oameni, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

A apărut nr. 220-221 ianuarie - februarie 2024

Din sumar:

Cum de vorbim fără lacrimi? - pr. dr. Claudiu Băzăvan

Foamea de putere nu știe de principii - Gabriela Băducu

O carte A-tipică: „Taina omului - firescul rugăciunii” - Silviu Alupei

Moartea Acvilei Bicefale - pr. Eduard Ioan Rădună

Nu compromisul, ci jertfa ține Biserica! - Pr. prof. dr. docent Mihai Valică

Totul este altundeva!

Zare în ochi - pr. dr. Claudiu Băzăvan

Nenea Constantin -Nicușor Nacu

Berlinala 2024: Caleidoscop de stări și fapte - Dr.phil. Cătălina Ene Onea

Flori și sfinți - Carmen Elena Toader

Între macrocosmos și microcosmos - Sabina Ene

Nu se poate vorbi oricum despre orice - Constantin St. Dogaru

Schilodul de la marginea drumului

De unde vine fericirea? - Dr. Roxana Constantinescu

Mare vânzoleală

Frigărui de miel cu banane fripte - Marian Paraschiv

PARTENERI