Dacă omul mult prea grăbit al zilelor noastre s-ar opri din goană şi ar zăbovi puţin asupra unor pagini scrise cu decenii sau chiar secole în urmă, ar observa cu uimire că, dincolo de spoiala de suprafaţă, nimic nu s-a schimbat în profunzime, mai ales când vine vorba de societatea românească.

Patimile, năravurile, vanităţile, trădările rămân constante în timp, schimbându-şi doar exponenţii, de la o epocă la alta. Altfel spus: “Aceeaşi Mărie cu altă pălărie!”

Angela Gheorghiu pe scena Staatsoper Berlin

„Omul modern se străduieşte să iasă din propria ‚istorie’ şi să trăiască un timp calitativ diferit”, scria Mircea Eliade la jumătatea secolului trecut, numind ca „principale căi de evaziune” în acest sens spectacolul şi lectura. Aceste două preocupări capătă valenţă mitologică, substituind însuşi rolul jucat de mituri în societăţile arhaice, explică Eliade, dacă ţinem cont că ele „utilizează un cu totul alt timp decât ‚durata profană’, un ritm temporal concentrat și rupt în același timp, care, în afara oricărei implicații estetice, provoacă o profundă rezonanță  în spectator”, respectiv în cititor.