- Timp de aproape 2.000 de ani, medicina a fost strâns legată de religie. Se poate spune chiar că la origine, medicina a fost sacerdotală, servită de oameni ai bisericii, care erau în acelaşi timp şi doctori.
- Consider că a sosit momentul unei discuţii deschise, de pe poziția unui medic creștin, privitoare la locul şi rolul Divinităţii în menţinerea şi dobândirea stării de sănătate, în asigurarea unei calităţi a vieţii, deci la redefinirea actului medical ca un act sacru.
- Într-adevăr, religia creştină a stabilit de la începuturi în Sfintele Scripturi şi în cărţile Sfinţilor Părinţi relaţia dintre Dumnezeu - ca energie necreată, credinţa în Dumnezeu şi actul de vindecare.
- Apostolul şi Evanghelistul Luca, care a fost medic, declara: „Și puterea Domnului se arată în tămăduiri”.
- În ultimul deceniu am prezentat la televiziune şi în conferinţe în ţară fapte care atestă intervenţia divină în actul de vindecare. Am vorbit despre vindecările făcute de Iisus Hristos, despre vindecările făcute de Sfinții Apostoli şi de alţi Sfinţi, despre vindecările miraculoase făcute de lucruri sfinte, moaşte, de icoane făcătoare de minuni sau în locuri sfinte şi am încheiat cu o declaraţie fără echivoc:„Miracolul dumnezeiesc nu este prezent doar în vindecările miraculoase; el se vădeşte în orice act de vindecare, de recăpătare a stării de sănătate”.
- Fără îndoială, credinţa bolnavului în ajutorul pe care-l va primi de la Dumnezeu pentru a se însănătoşi şi apoi încrederea lui în medic reprezintă primii paşi decisivi spre vindecare.
Unicitatea fiinţei umane, faptul că nu există doi indivizi identici, lucru dovedit la nivel genetic, biochimic, morfologic, fiziologic, comportamental şi patologic, face ca şi căile de menţinere a sănătăţii trupeşti şi sufleteşti să fie specifice fiecărui om.
citește articolul
“Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori” (părintele Petroniu Tănase)
citește articolul
Festivalul Internațional de Film de la Berlin, ajuns la cea de-a 71-a ediție, se desfășoară anul acesta, pentru prima oară în istoria sa, în două etape: prima etapă în luna martie, în format online, adresat criticilor și juriului de specialitate, a doua etapă în luna iunie, cu filme prezentate în cinematografe pentru publicul larg din Berlin (în condițiile în care situația de pandemie o va permite...). Decizia de a schimba formatul de până acum a Festivalului a venit, firește, tot pe fundalul pandemiei actuale, care, din păcate, și-a pus amprenta și pe tot ceea ce înseamnă eveniment cultural la nivel înalt. În acest context, pentru organizatorii Festivalului de Film de la Berlin, decizia de a „împărți” festivalul a fost singura soluție pentru a putea păstra chiar și în condițiile vitrege actuale prezența sa în calendarul celor mai importante evenimente cinematografice ale anului.
Bucluc, nu glumă!
citește articolul
Rândurile de mai jos au fost scrise în urmă cu un an, în perioada sinistră a închiderii bisericilor și a suspendării Paștilor ”până la noi ordine”. Le reproduc mai jos ca să ne amintim ceea ce nu trebuie uitat vreodată și ca să prețuim mai mult vizita Celui ce abia așteaptă să revină în mijlocul nostru.
Altădată ne aflam cu toții în foișorul Cinei, convocați la marea întâlnire. Înaintea icoanelor Îi mărturiseam rătăcirile, necazurile, tristețile și spaimele. Știam că ori de câte ori Îl chemăm, nu întârzie să ne răspundă. Niciodată nu lipsea de la întâlnire. Poposea în mijlocul nostru și ne învăluia în emoție și lumină. La fiecare Liturghie simțeam cum vine în mijlocul nostru, cum zăbovește în dreptul nostru, cum ne atinge inimile, cum ne șterge lacrimile. Simțeam că ne transmite putere și curaj, nădejde și pace. Coborând treptele locului de întâlnire, lumea ni se părea mai frumoasă, florile mai colorate și mai înmiresmate, chipurile oamenilor mai luminoase, cerul mai albastru pentru că între timp fuseserăm amprentați. Noi ieșeam cu El sau mai degrabă El ieșea cu noi în lume și pe toate le înfruntam împreună. Simțeam la nevoie umărul pe care să ne sprijinim frunțile obosite, mâna coborâtă protector pe creștetele noastre, brațul ferm de care să ne agățăm la vreme de înec. Când întunericul părea de nepătruns Îi întrevedeam chipul luminos, când murdăria lumii se prăvălea asupra noastră îi contemplam frumusețea, când asurziți de zgomotele lumii căutam refugiu îi auzeam vocea aproape șoptită. Când foamea și setea ne mistuiau sufletele Îl mâncam și Îl beam din potir.
citește articolul