Ascultarea – condiție a vederii. Ontologia imaginarului. Adevăratul „spectator” e de fapt și un bun ascultător: știe să asculte ceea ce vede. Am ajuns dependenți de ceea ce vedem, de aici tirania imaginii; dar imaginea și obosește, și plictisește… Ne vedem, dar nu ne ascultăm, nu ne mai auzim de atâta zgomot prezent în noi. Numai în tăcere cred ne mai putem vedea. În timp ce informația vizuală a atins cote alarmante în procesul comunicării, informația auditivă e din ce în ce mai scăzută; televizorul bate radio-ul cu toată diferența de calitate. Auzul e un simț al gândirii, vederea dimpotrivă, excită simțurile, auzul interiorizează, vederea exteriorizează. Criza noastră nu e de vedere (slavă Domnului!), ci de auzire și de ascultare…
citește articolul
De ce Mântuitorul n-a afirmat răspicat, chiar în fața lui Ponțiu Pilat că El este adevărul? În schimb a spus că El este „Împăratul”, „regele” ofensându-l pe reprezentantul Romei imperiale. (vezi, mai ales, Ioan 18,37,38: Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. Pilat I-a zis: Ce este adevărul?) Era ceasul înserării și al nopții păcatului, nu al luminii, al adevărului. Era ceasul răzbunării, al urii; fără-de-legea era îmbrăcată în haina solemnă a legalității, în roba justiției imanente… Toți știm că este nevinovat, dar am tăcut… Așadar, cum mai este posibil ca atunci, în acea atmosferă de ură și răzbunare cineva dintre noi să-și mai fi putut aminti: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan, 14,6)?... Iisus tăcea. Și noi. Dar câtă prăpastie între tăcerea Lui și a noastră…
citește articolul
În timp ce omul nu se mai „ocupă” cu Dumnezeu decât din când în când, pentru Dumnezeu, Omul este mereu o preocupare, o prioritate. Când omul urcă la Dumnezeu, Dumnezeu coboară la om. Important e ca omul să urce pe scara aceea pe care va ști că Dumnezeu va coborî, că se va întâlni cu El nu ca pe stradă, ca între doi trecători grăbiți dându-și binețe din mers. Întâlnirea cu Dumnezeu nu e așa: „Ce mai faci Doamne, mă bucur că ne-am întâlnit, îmi pare rău că nu pot sta mai mult, mă grăbesc, plec, la revedere, poate ne mai vedem pe la biserică, pe la vreun hram, sfințire, etc…”; nu e grabă, ci e popas duhovnicesc.
E. M. Cioran către părintele Stăniloae: „V-am spus la Paris, însă țin să repet că Filocalia este un monument capital în istoria limbii noastre. În același timp, ce lecție de profunzime pentru un neam nefericit și ușurelnic! Din toate punctele de vedere, o astfel de operă este chemată să joace un rol considerabil. Sunt nespus de mândru că vă cunosc de mai bine de o jumătate de veac” (fragment, scrisoare trimisă părintelui Stăniloae, 22 iunie 1985, apărut în „Cuvântul”, oct.1993). Cine ar fi crezut! Un mare „nihilist” să-i scrie unui mare mistic! Și ce aprecieri, de aceea eu rămân la credința că Cioran trebuie citit altfel, ca și Nietzsche, … fără prejudecăți teologale. A se vedea dialogul cu P.Țuțea. O dovadă că marile spirite se atrag, chiar în extremismul lor.
P. S. Atât Nietzsche, cât și Cioran mi-au plăcut, întrucât nu i-am luat „în serios”, așa i-am citit cu mare plăcere. Am luat de la ei uneori jocul, alteori disperarea, uneori stilul și strigătul, alteori refuzul și încrâncenarea, și nu de puține ori profetismul, lehamitea și totuși dragostea lor tragică, și mi-a zis: iată cât iubesc ei lumea pe care o refuză căci toată opera lor nu poate fi rezumată decât la acel strigăt divin: „Eli, Eli lama sabahtani”.
citește articolul
-prelucrare imaginară-
Adevărul se pogora de la „Ierusalim” la „Ierihon” și a căzut între tâlhari (opinii, păreri), care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l abia viu. Din întâmplare filosofia se pogora pe calea aceea și văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și știința ajungând la acel loc și văzându-l, a trecut pe alături. Dar teologia, mergând pe cale, a venit la el și văzându-l, i s-a făcut milă de el. Și apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin (Sfintele Taine) și punându-l pe dobitocul său (limbajul teologic, predica, etc.) l-a dus la o casă de oaspeți (Biserica adevărului, Adevărul bisericii) și a purtat grijă de el (l-a păstrat ca pe darul cel mai de preț, așa rănit). Iar a doua zi (în timp), scoțând doi dinari (gândirea și experiența patristică răsăriteană), i-a dat gazdei (Bisericii) și i-a zis: „Ai grijă de el” (Păzește Adevărul în legătura păcii și a dragostei, nedespărțit, nedezbinat) și de vei mai cheltui (de va fi nevoie, să te lupți pentru păstrarea unității lui, până la moarte) eu, când mă voi întoarce, îți voi răsplăti (să-l păstrezi până la venirea mea). „Care dintre acești trei – filosofia, știința, teologia - ți se pare că a fost aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” Iar el a zis: „Cel care a făcut milă cu el”. Și Iisus a zis: „Mergi de fă și tu asemenea”.
