Dacă noi nu i-am da de lucru diavolului, nu credeţi că ar intra în şomaj?... Dar aşa, în condiţia omului de azi, a lumii în care trăim, aproape că nu mai face faţă...
Noi ştim că locul Diavolului este acolo, în iadul nefiinţei. Atunci, de ce nu stă acolo şi umblă pe aici, printre noi, făcându-se ,,prietenul’’ nostru şi ,,tovarăşul’’ nostru de drum? Pentru că noi nu-l lăsăm în pace şi-i dăm de lucru. Ce fericit poate să fie, şi ce trist e Dumnezeul din noi!... Doamne, ce ,,savant’’ (deştept) este Diavolul, şi cât de ,,sărac cu duhul’’ eşti Tu... Cine citeşte, să înţeleagă.
citește articolul
Experienţa lecturilor a fost de departe, pentru mine, o experienţă superioară experienţei mele de viaţă. Am înfruntat şi am răzbit în viaţă, adăugând vieții cultură, spirit. Prin experiența lecturii am învățat că viaţa sporeşte, atunci când ştii să te şi retragi, nu numai să dai năvală în afară, umplându-te cu tot felul de nimicuri. Am învăţat detaşarea şi ce înseamnă extazul singurătăţii, să simţi că există bucurie în retragere. O carte, un autor, o idee, un gând – aceştia sunt ,,prietenii’’ minţii tale. Nu trebuie decât să ştii să-i primeşti, fără prejudecăţi, aşa cum şi ei la rândul lor te primesc pe tine.
citește articolul
Ascultarea – condiție a vederii. Ontologia imaginarului. Adevăratul „spectator” e de fapt și un bun ascultător: știe să asculte ceea ce vede. Am ajuns dependenți de ceea ce vedem, de aici tirania imaginii; dar imaginea și obosește, și plictisește… Ne vedem, dar nu ne ascultăm, nu ne mai auzim de atâta zgomot prezent în noi. Numai în tăcere cred ne mai putem vedea. În timp ce informația vizuală a atins cote alarmante în procesul comunicării, informația auditivă e din ce în ce mai scăzută; televizorul bate radio-ul cu toată diferența de calitate. Auzul e un simț al gândirii, vederea dimpotrivă, excită simțurile, auzul interiorizează, vederea exteriorizează. Criza noastră nu e de vedere (slavă Domnului!), ci de auzire și de ascultare…
citește articolul
De ce Mântuitorul n-a afirmat răspicat, chiar în fața lui Ponțiu Pilat că El este adevărul? În schimb a spus că El este „Împăratul”, „regele” ofensându-l pe reprezentantul Romei imperiale. (vezi, mai ales, Ioan 18,37,38: Deci i-a zis Pilat: Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. Pilat I-a zis: Ce este adevărul?) Era ceasul înserării și al nopții păcatului, nu al luminii, al adevărului. Era ceasul răzbunării, al urii; fără-de-legea era îmbrăcată în haina solemnă a legalității, în roba justiției imanente… Toți știm că este nevinovat, dar am tăcut… Așadar, cum mai este posibil ca atunci, în acea atmosferă de ură și răzbunare cineva dintre noi să-și mai fi putut aminti: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan, 14,6)?... Iisus tăcea. Și noi. Dar câtă prăpastie între tăcerea Lui și a noastră…
citește articolul
În timp ce omul nu se mai „ocupă” cu Dumnezeu decât din când în când, pentru Dumnezeu, Omul este mereu o preocupare, o prioritate. Când omul urcă la Dumnezeu, Dumnezeu coboară la om. Important e ca omul să urce pe scara aceea pe care va ști că Dumnezeu va coborî, că se va întâlni cu El nu ca pe stradă, ca între doi trecători grăbiți dându-și binețe din mers. Întâlnirea cu Dumnezeu nu e așa: „Ce mai faci Doamne, mă bucur că ne-am întâlnit, îmi pare rău că nu pot sta mai mult, mă grăbesc, plec, la revedere, poate ne mai vedem pe la biserică, pe la vreun hram, sfințire, etc…”; nu e grabă, ci e popas duhovnicesc.
