Parabola despre samarineanul milostiv, într-o prelucrare imaginară. Adevărul se pogora de la „Ierusalim” la „Ierihon” și a căzut între tâlhari (opinii, păreri), care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l abia viu. Din întâmplare filosofia se pogora pe calea aceea și văzându-l a trecut pe alături. De asemenea și știința ajungând la acel loc și văzându-l a trecut pe alături. Dar teologia, mergând pe cale a venit la el și văzându-l i s-a făcut milă de el. Și apropiindu-se i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin (Sfintele Taine) și punându-l pe dobitocul său (limbajul teologic, predica, etc.) l-a dus la o casă de oaspeți (Biserica adevărului, Adevărul bisericii) și a purtat grijă de el (l-a păstrat ca pe darul cel mai de preț, așa rănit). Iar a doua zi (în timp) scoțând doi dinari (gândirea și experiența patristică răsăriteană) i-a dat gazdei (Bisericii) și i-a zis: „Ai grijă de el” (Păzește Adevărul în legătura păcii și a dragostei, nedespărțit, nedezbinat) și de vei mai cheltui (de va fi nevoie, să te lupți pentru păstrarea unității lui, până la moarte) eu, când mă voi întoarce, îți voi răsplăti (să-l păstrezi până la venirea mea) „Care dintre acești trei – filosofia, știința, teologia - ți se pare că a fost aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” Iar el a zis: „Cel care a făcut milă cu el”. Și Iisus a zis: „Mergi de fă și tu asemenea”.
„Să tacă tot trupul!” (o imprecație creștin-ortodoxă cu rezonanțe pascale). Să tacă toată știința și cunoașterea noastră în fața crucii și Învierii lui Hristos. Nu există altă cale pentru omul de știință decât smerenia: să treacă știința prin templu și altar; la târnosirea unei biserici o singură dată în viață – bărbați și femei, copii, tineri, bătrâni – li se îngăduie să vadă și să intre în Altar trecând altfel spus prin Sfânta Sfintelor. Uneori știința a preferat să rămână afară, cu toate că avea binecuvântare de sus, dar și unii creștini care intră și ies ca la un spectacol liturgic de excepție.
„A venit vremea și acum este” (Ioan 5, 25) când toți vom arunca cu piatra în toți. A se vedea femeia păcătoasă (Ioan 8, 1-11). Atunci, o femeie din popor păcătuise într-adevăr. Fariseii și cărturarii aveau toate motivele s-o condamne: să nu uităm că femeia era doar pretextul, Iisus era ținta lor. Dar El a înțeles vicleșugul lor și a întors totul la 180º: „Cel dintâi fără de păcat dintre voi, să arunce primul cu piatra” (v. 7). Și Scriptura spune, mai departe, că de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri „mustrați fiind de cuget” (v. 9) au lăsat pietrele din mână, plecând unul câte unul. Câtă decență: fariseii de atunci aveau dreptate, dar și bun simț. Gestul lor mi se pare extraordinar, astăzi nu mai avem nici măcar asemenea farisei: aproape nimeni nu mai recunoaște ce a fost, ce a făcut, toți neagă, îndreptățindu-se (justificându-se) pe ei înșiși; atenția noastră n-ar trebui să se concentreze numai asupra femeii iertate, ci și asupra gestului de bun simț al fariseilor de atunci. Astăzi ducem lipsă de astfel de …. farisei.
citește articolul
În ansamblu, barbaria, mitocănia și ticăloșia sunt direct proporționale cu rafinamentul civilizației omului contemporan. Extremele se atrag. O societate tehnocratică ce accentuează dimensiunea tehnică a comunicării, acel „das rechnenden Denken” („gândirea calculatoare”) care nu mai ia „în calcul” logica afectivității și sfidează sensibilitatea ca atribut fundamental al ființei umane, n-are decât să jubileze, căci omul postmodern luat din omul arhaic și tradițional este o „clonă” din punct de vedere spiritual. Așadar, epoca contemporană (scuzați cacofonia) tinde să înlocuiască „persoana” cu o clonă, originalul (originarul) cu o copie trasă la xerox! Unde vom ajunge, „în numele științei”? La nebunie! De dragul cunoașterii vom ajunge să creăm monștri, pentru că o cunoaștere fără frică de Dumnezeu riscă să repete gestul lui Lucifer, iar omul contemporan să devină victimă a unei noi căderi: în subumanitate, să ne întoarcem în grote, să urcăm iar în copaci… de frica „fiarelor”, de „dinozaurii” pe care i-am creat. Opera se răzbună pe autor, „creația” se întoarce împotriva creatorului (vezi G.Orwell – „1984”)
Christos Yannaras: „Biserica nu este nici instituție religioasă, nici ierarhie administrativă, nici clădiri, birouri și edificiu organizatoric. Este poporul lui Dumnezeu adunat întru frângerea pâinii.” Comentând cu un frate această afirmație a renumitului teolog grec contemporan, am sfârșit prin a trage o concluzie: cele ce se văd nu se opun celor ce nu se văd, deși uneori cele ce se văd le umbresc pe cele ce nu se văd. Duhovnicescul nu se opune administrativului, dar administrativul, birocrația pot; e ca harul față de natură: harul nu contrazice natura, dar natura se poate opune harului, e o chestie de libertate, înțelegi?
citește articolul
