”Viața e prea scurtă. De ce să nu fim curajoși?”
Într-o lume descurajantă şi descurajată se impune a se vorbi despre curaj şi bărbăţie, curajul fiind, dintotdeauna şi întotdeauna, o calitate şi o virtute incontestabile. Curajul, nu tupeul, nu impertinenţa, nu insolenţa, nu indolenţa, nu obrăznicia ori nesimţirea!...
Într-o primăvară ce-și revarsă preaplinul de lumină și culoare n-ar trebui să fim triști. Deloc! Grădinile își vestesc sevele ascunse în crengi de zarzări și caiși, lăsând ușor, spre poale, discret parfumul de narcise… Totul se vrea înnoit și un freamăt viu ne caută cu brațe de lalele colorate și delicate buchețele de mărgăritar…Ce poate fi mai frumos? Doar sărbătoarea în sine a Învierii! Și, cu toate astea, în așteptarea ei, la tot pasul vedem fețe triste, palide și împovărate, oglinzi ale unor suflete obosite. Ne poticnim cu înverșunare, înregimentați într-o permanentă și măcinătoare grijă, cu spaime în gând și în suflet alergăm, afectați de importante și răvășitoare probleme zilnice, ca niște bieți și jalnici irositori de oportunități…
“A-ți accepta boala și a trece peste ea e ca și cum ți-ai opri mintea și ți-ai porni sufletul.”
“Cine stăpâneşte peste mânie, stăpâneşte peste demoni!” (Gabriel Bunge)
Din clasele primare am păstrat în minte o povestioară a doamnei învățătoare – cea din care înțelegeam că vorbele odată rostite rămân împrăștiate în cele patru zări, precum fulgii bătuți de vânt și chiar dacă ai regreta rostirea lor, nu le mai poți întoarce…
”Dar dacă vremurile sunt urmarea atitudinilor noastre?"
Nu aș fi fost nimic din ceea ce sunt dacă n-aș fi avut drept rădăcini o familie. Am spus DA firescului pentru ca și nepoții mei să aibă aceeași luminată șansă. Posibila mea ignoranță sau eventuala mea comoditate i-ar fi putut costa pe ei fericirea de aici și mântuirea de dincolo. Așa că am ales să mărturisesc bunul simț și credința creștină în care am crescut. Și am crezut că mai toți apropiații mei vor gasi cu cale să facă la fel. Dar – surpriză! - n-a fost deloc așa!
