Îndurăm multe și de prea mult timp. Ne rugăm stăruitor la icoane, ne plângem primului ieșit în cale de vreme și vremuri, bombănim tenace și înjurăm cu sete, dar răbdăm în continuare. Am însușit și am întreținut de-a lungul veacurilor morbul plecării capului, al înghițirii pe nemestecate, al tăcerii fricoase. Umilința   ne-a intrat în oase. Și nu e vorba de smerenie, știința supremă a golirii de sine și a umplerii cu Dumnezeu, ci de obediență și lașitate. Am exersat atât de mult condiția boului înhămat la carul aurit al stăpânilor, încât le-am indus acestora convingerea că nu ne pot trata altfel. Lipsa noastră de reacție le-a permis stăpânilor să ne dispreţuiască profund și să ne exploateze cu voluptate.

Sunt încredințați, bunăoară, că numai ei, stăpânii, poartă creier în mod legitim și dețin în administrare Adevărul. Robii nu au nevoie să gândească și nici voie. Dacă un supus comentează sau critică, se cheamă răzvrătit sau infiltrat. Trebuie numaidecât redus la tăcere, prin momeli, ameninţări sau sancțiuni. Dacă nu se potolește,  nu are ce căuta în sistemul perfect creat de stăpâni. Se va găsi deîndată un altul dispus să se înrobească pentru mărunte avantaje.

Odată, avva Agathon călătorea împreună cu ucenicii săi. Unul dintre ei a găsit o păstaie verde pe drum și-i zice bătrânului: „Părinte, poruncești s-o iau?”. Bătrânul s-a uitat lung și cu mirare la el și-l întreabă: „Tu ai pus-o acolo?”. „Nu”, răspunde fratele. Bătrânul: „Atunci cum vrei să iei ce n-ai pus?”

***